De la Istanbul la Burgas merg două sau trei autobuze în fiecare zi, mai ales vara, iar biletul poate fi cumpărat fără să ți se ceară să arăți pașaportul.
Totuși înainte de graniță, steward-ul din autobuz face o verificare, pentru a-i da, eventual, jos, pe cei care nu au documente în regulă. Biletul de autobuz, dacă este găsit asupra cuiva care a trecut ilegal frontiera, este o probă acceptată de autoritățile turce pentru a-l reprimi înapoi.
Cele două țări au o graniță comună lungă de 259 de kilometri, din care peste 150 sunt deja acoperiți de un gard compact de sârmă ghimpată înalt de 3 metri, prin care, cel puțin teoretic, nu se poate trece.
Bulgaria și Turcia au semnat un acord prin care Ankara se angajează să-i primească înapoi pe migranții ilegali, dacă bulgarii dovedesc că aceștia au venit dinspre teritoriul turc. De la 1 iunie, de când a intrat în vigoare înțelegerea și până acum, doar 11 persoane au fost însă acceptate înapoi de Turcia, din cele peste 400, câte au ajuns în Bulgaria trecând frontiera ilegal.
La granița dintre Turcia și Bulgaria de la Malko-Tarnovo, oficialii turci au făcut un control sumar care a durat câteva minute, după care autobuzul s-a oprit la punctul de trecere bulgar, unde toată lumea a fost dată jos din mașină și s-a așezat la coada unde se verifica viza și valabilitatea pașapoartelor. După care, sub un acoperiș ca un șopron au fost trase două mese mari de metal, pe care fiecare bagaj a fost deschis și golit. Mă și gândeam cum va trebui să-i conving să nu desfacă cele două mici pungi transparente și sigilate cu praf de salep, pe care le-am cumpărat la Istanbul și pe care nu scrie nimic fiindcă sunt luate din piață. Am început să scot din rucsac sacul de dormit, salteaua, pungile cu sapun, pastă de dinți, cosmetice, medicamente…, dar la un moment dat, polișistul s-a plictisit de toate mărunțișurile pe care le-am cărat aproape trei luni după mine și m-a oprit, controbăind cu mâna lui în căutare de țigări de contrabandă și renunțând să mă pună să-i arăt ce am în compartimentul de jos al bagajului, unde era salepul (un praf obținut din tuberculi de orhidee, despre care am mai scris), pe care l-am cumpărat legal și care poate fi scos tot legal din Turcia, dar care ar putea arăta la prima vedere destul de dubios pentru un vameș.
Polițiștii de la frontiera bulgaro-turcă lucrează sub presiune, fiindcă mulți bulgari se tem că pe-aici ar putea trece următorul val de migranți, care pleacă din taberele turcești spre Europa. „Granița noastră trebuie să fie la fel de sigură cum era în perioada comunistă, când nu trecea nici musca” crede Dimitar Nikolov, inginer în portul Burgas: „Uniunea Europeană ar trebui să fie interesată să construiască zidul care desparte continentul de restul lumii, fiindcă atunci când ai trei milioane de refugiați aproape de frontieră, ar fi bine să-ți dai seama că politica liberală e periculoasă”.
Nikolov mizează pe capacitatea guvernului de la Sofia de a face politici în interesul țării, nu în favoarea altora: „o bază militară NATO sau americană în această perioadă aici lângă Marea Neagră, ne-ar transforma în țintă și noi nu vrem să fim ținte”.
La prima cafenea unde m-am oprit, după ce am ajuns la Burgas, o tânără zâmbitoare, frumoasă în pantaloni scurți m-a întrebat dacă vreau să încerc socata lor tradițională, făcută „în casă”. După o călătorie lungă printr-o țară care se islamizează în ritm rapid, cum e Turcia și chiar după traversarea litoralului rusesc și ucrainean, țări care par să devină tot mai conservatoare, la Burgas am regăsit Europa.
Casele cu un etaj din jurul anului 1900, care formează centrul orașului, sunt în marea lor majoritate renovate, pavajul e nou și după cum aveam să aflu mai târziu, dintre toate orașele din Bulgaria, Burgas atrage cele mai multe fonduri europene și aici au loc cele mai multe festivaluri, de la filme la degustări de vin, toată vara se întâmplă câte ceva.
Golful adânc, aflat la azăvadă, terenurile fertile din jur, cele trei lacuri cu apă dulce i-au adus la Burgas mai întâi pe grecii care colonizau coasta Mării Negre acum peste 2000 de ani.
„Banii găsiți în jurul orașului proveniți din toate perioadele istorice, demonstrează că zona Burgas a fost populată permanent de aproape trei mii de ani încoace”, spune Radowesta Steward, de la muzeul local de arheologie. Romanii au profitat la rândul lor de resursele regiunii, după care goții au distrus, în parte, moștenirea romană. În perioada bizantină orașul și-a revenit, chiar înainte să intre sub controlul așa numitului Imperiu Bulgar, care în anii 1300 a reușit să-i bată pe bizantini și să ocupe partea de sud-est a Mării Negre. La scurt timp, însă, catalanii mercenari au devastat zona, iar Burgas a devenit un port modern, abia sub otomani, când era, după Trapezunt (Trabzon), al doilea cel mai important port turcesc la Marea Neagră.
În 1877, când a fost format primul stat bulgar autonom, Burgas nu făcea parte din el, ci fusese inclus împreună cu alte orașe importante în provincia Rumelia Orientală aflată sub administrație otomană. Unirea a a avut loc în 1885 într-un context complicat și totuși pașnic, dar întreaga țară a rămas sub suzeranitate turcească până în 1908. Rusia a fost încă din perioada celui de-al Zecilea Război ruso-turc, țara care a sprijinit cel mai mult Bulgaria. Relațiile de prietenie dintre cele două și admirația uneori necondiționată a Sofiei față de Moscova au continuat multă vreme, dacă nu cumva sunt și azi de actualitate.
Peste 300.000 de ruși s-au stabilit în zona dintre Burgas și Varna. Jena, care lucrează la primărie crede, însă, că e un plus pentru oraș fiindcă „îl face mai cosmopolit”.
Radowesta Steward e ceva mai sceptică și spune că i s-a părut „straniu” să vadă într-un mic parc local că din zece persoane șapte vorbeau rusește. Sunt deja patru școli rusești în regiunea Burgas și încă nu e clar de ce vor să se mute aici atât de mulți ruși. Unii jurnaliști locali vorbesc despre spălare de bani sau despre ascunderea bogăției în afara țării, dar încă nu s-a putut demonstra nimic.
Aici e cea mai mare rafinărie din sud-estul Europei, deținută de Lukoil și cu un potențial de producție aproape egal cu întreaga capacitate de rafinare a României plus o parte semnificativă din portul public pe care l-a concesionat compania rusească pentru 35 de ani și care deservește combinatul. Circa 2000 de oameni lucrează la rafinărie, care este parte a Combinatului Petrochimic deschis în 1963 și privatizat în 1999 cu investitorii ruși.
Burgas nu pare câtuși de puțin un oraș industrial, cu toate că este cel mai mare port din Bulgaria, iar rafinăria continuă să polueze apa și aerul. Pe podul care merge spre mare, localnicii se duc seară de seară să privească apa, pe Aleko Vogoridi poți admira magazine ale designerilor locali sau poți lua un sandviș cu pește proaspăt și merge în Parcul Mării să deguști vin sau să te plimbi printre sculpturile de nisip.
„Burgas are o energie specială care vine dinspre Marea Neagră”, crede Mariana Dobreva, solista formației rock Siluet. Locuiește în Sofia, dar vara se întoarce acasă, compune, scrie versuri și cântă la unul dintre cluburile din Slăncev Breag (Plaja Însorită sau Sunny Beach), stațiune aflată la 35 de kilometri de Burgas. „Cei mai importanți poeți și muzicieni bulgari sunt din Burgas”, adaugă ea pentru a mă convinge că întradevăr orașul e plin de energie.
