În mod neașteptat, parlamentarii de la Chișinău au adoptat săptămîna trecută ceea ce au numit o „Declarație politică privind acceptarea Raportului Comisiei Internaționale prezidate de Elie Wiesel privind studierea Holocaustului”. Dincolo de caracterul intempestiv al deciziei Parlamentului, neclar justificată - singurul eveniment istoric apropiat de data emiterii Declarației fiind atacarea Uniunii Sovietice de către Germania și România, în cel de-al Doilea Război Mondial - dincolo de lipsa unei discuții publice despre necesitatea și termenii unei asemenea Declarații, textul în sine are o formulare, în multe pasaje, cu totul ambiguă.
Parlamentarii nu își „asumă” Raportul Comisiei de la București, ci doar îl „acceptă”. S-ar putea spune, din vîrful buzelor și superficial - în măsura în care îi omit titlul integral - Comisia referindu-se în 2004 nu la Holocaust în general, ci, în mod expres, la Holocaustul „din România”. Terminologia Declarației politice este și ea ambiguă atunci cînd se spune că ea „vine... să condamne persecuția sistematică și exterminarea evreilor de către naziști și colaboratorii lor [subl. mea]...”
Or, pe primul loc între concluziile denumite „istorice”, la paragraful „Fapte și responsabilități” din Raportul de la București - publicat integral în volum la Iași de către Editura Polirom în 2005 - era aceea că: „autoritățile române poartă principala responsabilitate atît pentru planificarea, cît și pentru punerea în practică a Holocaustului”.
Iar potrivit aceluiași text clar, prin Holocaust în România se înțelegea „deportarea și exterminarea sistematică a majorității evreilor din Basarabia și Bucovina, precum și a unor evrei din alte zone ale României, în Transnistria; uciderea în masă a evreilor români și a celor locali din Transnistria; [...] discriminarea și degradarea sistematică la care au fost supuși toți evreii români în timpul administrației antonesciene...”
Declarația politică de la Chișinău vine să toarne, însă, apă în vin, fiindcă nu amintește nici măcar o singură odată regimul antonescian și pune exterminarea evreilor pe seama „naziștilor”, într-o formulă dragă întîi istoriografiei sovietice, iar apoi celei românești din perioada Ceaușescu și a celor ce neagă în continuare, pînă astăzi, existența unui Holocaust specific românesc.
Formulă ambiguă este și cea în care parlamentarii formulează „angajamentul” „să nu permitem ca ideologiile, oamenii sau organizațiile să încerce revizuirea și negarea Holocaustului”. Despre ce „ideologii” este vorba, ce „oameni” sînt vizați în particular, care „organizații” sînt avute în vedere, nici un cuvînt! După cum nu se face nici o referire la felul în care se predă astăzi, în instituțiile universitare din R. Moldova, istoria Holocaustului românesc, sau la negarea sau bagatelizarea Holocaustului de către cei întrețin de cîțiva ani un adevărat cult al lui Paul Goma, de exemplu.
În termeni foarte generali, parlamentarii se angajează doar să „încurajeze” „mediul academic, școlile și universitățile, să inițieze cursuri, discuții tematice și simpozioane despre memoria Holocaustului”.
Cum răspunde mediul academic de la Chișinău, ce atitudine au cei implicați în cercetarea și predarea istoriei epocii antonesciene, este, eufemistic spus, cam neclar, pînă astăzi.
Am stat de vorbă pe această temă cu Diana Dumitru, cercetătoare, conferențiar universitar la Universitatea Pedagogică de stat „Ion Creangă” la catedra de istorie a Facultății de Istorie și Geografie, aflată în acest moment la Washington în Statele Unite. Conversația noastră s-a desfășurat pe Skype și am început prin a o întreba ce se petrece în Moldova dat fiind că acum Parlamentul vorbește despre „o încurajare” a inițierii de cursuri despre Holocaust, în timp ce, în 2003, deja, s-a lansat o inițiativă de introducere a studiului Holocaustului în școli?
Diana Dumitru: „Se întîmplă cîteva lucruri simultan, pe același plan. Unele inițiative de introducere a predării Holocaustului au fost făcute anterior, într-adevăr, la începutul anilor 2000, în timpul guvernării comuniste, și a avut loc, de exemplu, o săptămînâ de comemorare a Holocaustului în școli, care continuă pînă acum, în care se organizează diferite competiții de eseuri; școlile organizează diferite evenimente consacrate memoriei Holocaustului.
În plus s-au făcut eforturi - eu aș spune considerabile - de a introduce informație relevantă în privința Holocaustului în manualele din școlile din Moldova. Pot să dau ca un exemplu pozitiv: cu doi ani în urmă a fost publicat un manual în care prima dată, în mod deplin, și aș spune foarte profesionist și competent, pentru că am fost chiar recenzent la manualul respectiv, adică l-am văzut - autorii, colegi ai mei, Igor Cașu, Virgil Pîslariuc, Igor Șarov, au introdus discuții clare, deschise, despre Holocaust. Iar ceea ce este important în condițiile noastre, nu numai despre Holocaustul care a a fost făcut „acolo, undeva” și nu pe teritoriul nostru, dar inclusiv ce s-a întîmplat pe teritoriul Basarabiei și în Transnistria.
Deci la acest capitol avem niște realizări reale. Însă ce se întîmplă la nivelul Parlamentului, ce știe Parlamentul care este situația Holocaustului în R. Moldova... Bănuiesc că politicienii noștri cunosc mai puține și nu le pasă. Cel puțin asta este interpretarea mea personală. Cu siguranță și politicienii sînt diferiți și, presupun, unora dintre ei le pasă mai mult decît le pasă altora. Spre exemplu, inițiatorii acestei inițiative sau cel puțin cei care au pregătit această Declarație, Ina Șupac și Vadim Pistrinciuc; presupun că pentru ei era o problemă mai interesantă decît pentru colegii lor din Parlament.
În rest, ce se întîmplă cu decizia Parlamentului... acum se întîmplă mai multe lucruri diferite...”
Într-un articol din 2008, în publicația Osteuropa vorbeați de reticența unor profesori universitari, care semnaseră manuale împreună cu istorici bucureșteni, de a accepta și dezvolta subiectul regimului antonescian în relație cu Holocaustul pe teritoriul basarabean. Unii din ei conduc și astăzi catedre de istorie la Universitate. Și-au schimbat opiniile? - am întrebat-o pe cercetătoarea de la Chișinău.
Diana Dumitru: „Opiniile nu sînt o materie care se schimbă peste noapte. Într-un fel, [este] evident și normal că opiniile acestor colegi nu s-au schimbat. și, presupun că, din păcate, o să se schimbe foarte greu sau nu se vor schimba de loc. Dar, ceea ce poate să se întîmple și ceea ce se întîmplă... diferența este că există - exista și mai există - o masă critică de istorici profesioniști, care, pur și simplu, văd puțin diferit sensul istoriei la noi în țară, ca și modalitatea de predare și de cercetare. Evident, printr-o paradigmă mai degrabă etnocentristă și naționalistă. Și atunci, în masa asta critică este foarte complicat să-ți schimbi opiniile, pentru că nu ai nici un stimul intern și extern de a le schimba.
Ceea ce se întîmplă puțin cîte puțin, cred că este de fapt activitatea destul de productivă și intensivă a unui grup mai restrîns de istorici, care au fost pregătiți mai degrabă în Occident - unii dintre ei
Schimbări pozitive se întîmplă deja. Facem pași mărunți, cu greu, dar, cel puțin, în direcția în care trebuie să mergem...
chiar în România sau mai departe - și [care] pur și simplu au un alt mod de a percepe sensul istoriei și misiunea de istoric. Sub influența mai de grabă a acestui grup mai limitat au loc unele discuții și dialoguri interne, în interiorul acestei grupări. Iar speranța este ca, totuși, sub influența rezultatelor produse de istorici care văd altfel misiunea istoricului, și mai ales [misiunea lui] pe planul cercetării, schimbări pozitive o să se întîmple. De fapt, schimbări pozitive se întîmplă deja. Facem pași mărunți, cu greu, dar, cel puțin, în direcția în care trebuie să mergem.”
Am sentimentul că tăcerea cu care istoricii universitari moldoveni au întîmpinat zilele acestea „Declarația politică” a Parlamentului moldovenesc este în relație cu una din acuzațiile frecvente la adresa unor istorici români, auzite la Chișinău - vehiculată și de Paul Goma - anume că ar fi cedat presiunilor din partea unor organizații internaționale, atunci cînd au spus adevărul despre Holocaust. Ce opinie aveți? - a fost întrebarea următoare.
Diana Dumitru: „Nu este de mare mirare pentru că este o temă care îi interesează pe puțini din plan personal, al interesului personal, adică al agendei personale de cercetare. În al doilea rînd este o temă, să-i spunem, neplăcută pentru colegi - și, presupun, iarăși doar presupun - reieșind din atitudinea anterioară față de alte inițiative ale guvernului [comunist]; a introduce predarea în școală, sau comemorarea în școală [a Holocaustului], sînt niște inițiative care deranjează. Și mai ales cînd vin de la cine vin.
Știți că nivelul de legitimitate a guvernului actual este aproape de zero. Bănuiesc și în plan intern și în plan extern. Și atunci, orice fel de inițiative care vin din partea guvernului în situația inexistenței unei legitimități reale în societate, întîmpină pur și simplu o lipsă de orice interes... Evident, în afara unor decizii economice care privesc în mod real și direct populația.
Așa încît, cred că în cazurile acestor tăceri, motivele sînt duble: lipsa de interes sau de dorință ca un asemenea subiect să fie ridicat în
Putem spune, totuși, că este o inițiativă bună, în sensul că în situația în care opiniile în societate se schimbă atît de greu...
mod public în societate, în genere, și în al doilea rînd o atitudine foarte clară negativă față de guvern, care este o atitudine răspîndită. Potrivit realităților de putere, putem spune, totuși, că este o inițiativă bună, în sensul că în situația în care opiniile în societate se schimbă atît de greu, [în situația] de a aștepta mulți ani la rînd pînă cînd vor avea loc ceva schimbări la nivelul firului ierbii, este o chestie de durată. Orice guvern, în principiu, are și responsabilitatea de a introduce anumite schimbări într-un tempo mai rapid, chiar, și de a recunoaște anumite lucruri...”
Sînteți, mai mult ca probabil, am observat, cercetătoarea cea mai cunoscută în domeniu pe plan internațional și, cred, singurul istoric român al perioadei Holocaustului care se bucură de performanța publicării unei cărți la o editură de cel mai înalt prestigiu în lume cum este Cambridge University Press. Este o performanță individuală, sau reflectă o evoluție de ansamblu a cercetării științifice istorice din Moldova?
Diana Dumitru: „Este o combinare a ambilor factori pentru că - hai să spunem - factorul individual ține de faptul că am început studiul în circumstanțe destul de negative, sau în contextul existenței unei atitudini clar negative față de o asemenea temă. În momentul inițial, cînd am început să lucrez la acest proiect, era destul de dificil să realizez o asemenea cercetare, practic neavînd susținerea colegilor, neavînd aprobarea... de tot felul, inclusiv prietenească, colegială, mai ales în contextul în care existau tensiuni politice foarte serioase... Era pe timpul guvernării comuniste și atunci am scris un articol despre „Uzul și abuzul Holocaustului”.
În contextul acesta era foarte dificil fie și să începi să scrii, să studiezi o asemenea temă. Sîmburele acesta de realizări individuale este pur și simplu de a rezista circumstanțelor timpului și existenței unei opinii mai mari și mai puternice decît individul, de a ține piept acestei atitudini.
În același timp, consider că este și o realizare care reflectă cumva schimbările pozitive, pînă la urmă, petrecute în istoria din R. Moldova. Pentru că eu aș spune că au fost, mai ales în ultimii ani - cinci-șase ani de zile - sub semnul schimbării pozitive, inclusiv formarea unei anumite insulițe de excelență și unei anumite insulițe unde există alte puncte de vedere, misiunea istoricului se vede altfel; și cercetarea de calitate este apreciată altfel. Din punctul ăsta de vedere rămîn pozitivă, deși dacă m-ați fi întrebat în 2006 cum văd eu în perspectivă cercetarea sau proiectul meu, în zece ani de zile, de exemplu, aș fi fost foarte pesimistă, mult mai pesimistă. E mai ușor să mă uit acum în urmă și să văd astăzi traiectoria asta pozitivă...”
În final, Raportul Comisiei Wiesel de la București a avut o serie de urmări practice, între care înființarea unui institut specializat de cercetări științifice. După ceea ce la Chișinău se numește „acceptarea” acestui Raport, credeți că și în R. Moldova vor fi luate măsuri concrete pe planul învățămîntului și cercetării universitare?
Diana Dumitru: „Nu, în sensul că nu cred din cîteva motive. În primul rînd fiindcă cercetarea universitară este o zonă, o sferă, în care nimic nu se face la indicații. Există libertatea academică a omului, fiecare persoană studiază, cercetează, ce îl interesează sau, practic, ceea ce este interesant, ce îi place; nu există, în principiu, factori de constrîngere din exterior. Cu siguranță că diferiți oameni au factori,
Nu cred că există voința politică și nu știu dacă există capacitatea financiară de a crea un institut care să fie asemănător celui din București...
calcule diferite în agenda lor de cercetare, [dar] asta este altceva. În principiu, indicațiile „de sus” nu sînt metode prin care se organizează sau reorganizează cercetarea. Cu siguranță [ele pot exista], opțiunea fiind crearea diverselor institute sau crearea unor diferite unități de cercetare, spre exemplu, de către stat și cu finanțare [de stat], și încercările de a realiza progrese în anumite zone de cercetare.
Nu știu, sînt puțin sceptică! Nu prea văd un asemenea scenariu. Nu cred că există voința politică și nu știu dacă există capacitatea financiară de a crea un institut care să fie asemănător celui din București. Poate ar trebui să fiu aici un pic mai optimistă, dar în momentul actual mie mi se pare că schimbări degrabă serioase nu se vor întîmpla; deși aș vrea să greșesc. Da, aș vrea foarte mult să greșesc!”
