La Universitatea din Zonguldak, profesorii stau în expectativă, au fost chemați din vacanță, sunt ținuți pe loc de noile directive și fiecare în sinea lui se teme pentru ziua de mâine.
Universitățile au devenit de mai multă vreme niște fortărețe pe care liderul de la Ankara crede că le va putea folosi la un moment dat în scopuri politice. Sunt conduse, în general, de rectori, care uneori n-au primit mai mult de un vot la alegerile interne, pe care, eventul, și l-au dat singuri, dar care sunt preferații puterii.
Aproape 2000 de decani din întreaga Turcie au fost demiși și peste 20.000 de profesori și-au pierdut dreptul de a preda în aceste zile, care au urmat tentativei de loviturii de stat din 15 iulie iar epurările continuă în toate domeniile.
La Zonguldak, rectorul stă în spatele unor ziduri, în interiorul cărora nu poate pătrunde oricine, iar la cafenaua din campus, de unde se vede marea și orașul agățat pe dealurile din jur, are o masă specială cu fotolii. E un fel de „pașă al universității”, mi-a spus un student. 22.000 de tineri învață la Universitatea din Zonguldak. Campusul, copiat după cele americane, e plin de verdeață, de ceainării, cafenele, și studenți veniți la tot felul de cursuri de vară. Plus o moschee, de dată recentă.
La nici 500 de metri de universitate se întinde Marea Neagră, care se izbește permanent cu zgomot de coasta stâncoasă.
Zonguldak n-ar fi existat, fără exploatările miniere din apropiere, pe care le-au dezvoltat investitorii francezi și belgieni începând cu jumătatea secoluli al 19-lea.
În Fener (care înseamnă far), cartierul dinspre Est, unde se afla altădată singurul far (astăzi parte dintr-un restaurant), situat mai sus decât restul orașului, și-au construit străinii acum 170 de ani casele și sediul companiei, cu ferestre mari prin care marea, deși departe, pare să intre înăuntru. La baza Fenerelui, pe un zid sunt plasate plăci de marmură neagră, cu numele minerilor care au sfârșit în accidente cumplite. Jumătate din aceste plăci triste sunt goale, proiectate pentru drame viitoare.
Extracția de cărbuni și metal din zonă a început să scadă, din cauza produselor de import și guvernul a vrut chiar să închidă întreg bazinul minier, dar planul a fost abandonat după marșul minerilor care au plecat pe jos la Ankara în iarna dintre 1990 și 1991.
În Zonguldak, mulți intelectuali se consideră comuniști și îi ajută pe sindicaliști să se organizeze. Dincolo de această etichetă, locul pare mult mai liberal, decât restul localităților turcești de pe coasta Mării Negre. Un cercetător de la universitate, consideră că anii ’60 au fost mult mai buni „atunci erau orchestre de jazz, baruri, fetele purtau mini și erau angajați 55.000 de mineri, acum nu mai avem nici baruri, nici jazz, nu mai vedem pe nimeni în fuste mini, iar numărul minerilor a scăzut la 11.000”.
O profesoară care predă de zece ani la Zonguldak mi-a povestit că a plâns când a văzut ce s-a întâmplat în noaptea puciului și că e foarte pesimistă, fiindcă nu știe ce urmează: „democrația noastră se destramă de la o zi la alta, iar responsabilitatea e a președintelui, care vrea să ne suspende toate drepturile”.
Vorbește și despre islamizarea treptată, despre propaganda care se face în acest sens, despre cum sunt manipulați copiii la grădiniță și despre „simbolistica politică” a eșarfei pe care o poartă tot mai multe fete din „oportunism”. “Nu vreau să-mi fie frică, nu vreau să mă ascund”, îmi spune profesoara: „poți să-mi dai numele, oricum oricine poate fi acuzat acum de orice”. Tatăl ei a fost ofițer și e crescută în spirit liberal. Nu e de acord, însă, cu felul în care militarii au vrut să ia puterea. Un coleg de-al ei, care a fost la Istanbul, în noaptea puciului, crede că „Erogan a salvat pe fiecare din Turcia”.
În mijlocul orașului de peste o sută de mii de locuitori, vreo 50 de bărbați cu steaguri și femei cu eșarfă s-au urcat lângă unul dintre monumentele minerilor. Sunt susținători ai Partidului Justiței și Dezvoltării și ai președintelui Recep Tayyip Erdogan.
La ceainăriile și cafenelele din jur sunt mai mulți oameni, decât la manifestare și unii se uită dubitativ la spectacol. Spre deosebire de celelalte orașe de pe coastă, aici majoritatea votează cu Partidul Republican, înființat de Atatürk.
În Zonguldak nu există un Meydan propriu-zis, din cauza reliefului, care nu a lăsat o suprafață plată suficient de mare pentru o piață adevărată. Totuși, lângă mare, un șir lung de ceainări întreține sufletul orașului. În fața lor se întinde portul, mai aglomerat decât celealte porturi tucești de la Marea Neagră.
Un inginer ucrainean, care lucrează de mai bine de un an în Zonguldak, mi-a povestit că a recunoscut aici de mai multe ori prezența unei nave ucrainene, care era cazată la Sevastopol, care a fost trecută sub pavilion rusesc, și care acum face curse regulate cu fructe și legume.
