„Când eram copil, marea ajungea până aici” - și fostul primar Mehmet Volkan Canalioglu, îmi arată ușa cofetăriei unde bem ceai și mâncăm baclavale cu înghețată de salep.
Puțin lipicios, ca o caramea subtilă, salepul, o pudră din tulpină de orhidee sălbatică, are gust dulceag și persistent. Fostul primar al Trabzonului spune că pe-atunci, orașul își desfășura viața la mare, iar plaja era lungă și plină de hamsii. Atât de multe hamsii erau aruncate pe uscat, încât localnicii le foloseau ca îngrășământ.
Între timp, câteva rânduri de șosele se interpun între Marea Neagră și orașul propriu-zis: nicio o plajă nu a mai rămas. Localnicii, dacă vor să înoate, trebuie să facă mai mulți kilometri spre ieșirea din oraș, dar nici acolo nu e cu adevărat o plajă. Blocurile și casele sunt răsfirate pe coasta muntelui și viața Trabzonului se învârte în jurul Meydanului și care e inima oricărui oraș turcesc: acolo sunt multe bănci, statuia lui Atatürk, o grămadă de ceainării, cafenele și restaurante. Un bărbat înalt, slab și știrb cântă la bağlama, un instrument lunguieț și ușor cu șapte corzi.
Dar nu pentru bani, ci de plăcere. În jurul lui se strânge un cerc de oameni care se țin de mână și dansează. Imediat apare cineva care vine lângă instrumentist și cântă versurile. De pe margine lumea aplaudă.
Ai crede că e cel mai pașnic loc posibil, dar în toată zona Trabzon-Rize, oamenii au arme, obținute pe căi mai mult sau mai puțin legale, pe care nu ezită să le folosească în revanșe mai mult sau mai puțin familiale, care par inutile și care adesea se termină dramatic, după cum îmi spune Suleyman Koksal, istoric și profesor la universitatea din Trabzon. În centrul orășelelor de pe coasta Mării Negre poți vedea adesea magazine mici pline cu tot felul de arme, dintre care doar puține sunt pentru vânătoare. În urmă cu mai mulți ani au avut loc aici o serie de crime cu motivații naționaliste, în 2004 o bombă a explodat în plin centrul Trabzonului în fața restaurantului McDonald’s rănind grav șase oameni, dintre care cinci copii; în 2006 un tânăr fundamentalist a împușcat un preot catolic pe fondul scandalului caricaturilor cu Mahomed, declanșat în Danemarca la acea vreme.
Islamismul a avut în regiunea Trabzon mereu tente mai conservatoare, care periodic surprind neplăcut. În 2013, Hagia Sofia, aproape la fel de veche ca sora ei mai mare din Istanbul, a fost transformată din muzeu în moschee, „de parcă orașul n-ar fi avut destule moschei, care sunt mereu pe jumătate goale”, după cum s-a exprimat un consilier local. Construită în secolul al 13-lea, convertită în moschee trei sute de ani mai târziu, a funcționat ca atare până în 1964, când a devenit muzeu. Pe pereți se mai păstrează încă fragmente din vechile picturi bizantine, dar unii arheologi locali consideră că acestea sunt pe cale să fie distruse de felul în care e folosită azi de credincioși. „Am devenit o țară care aparține mai mult Orientului Mijlociu, decât Europei”, observă Suleyman Koksal.
Pe străzi, multe femei poartă eșarfă, dar printre ele sunt tot mai multe îmbrăcate în negru de sus până jos, lăsându-și la vedere doar ochii. Ele sunt venite cu familiile lor numeroase din Arabia Saudită, din Kuweit, Qatar și Iordania, în vacanță. Doar o parte dintre acești vizitatori stau, însă, la hotel, cei mai mulți și-au cumpărat case în blocurile noi de peste 30 de etaje aflate pe coasta Munților Pontici, cu vedere spre Marea Neagră. „Cam 10% din tot ceea ce se construiește e cumpărat de arabi”, apreciază Ibrahim, inginer și copartener al uneia din cele mai mari antreprize locale. De la an la an cererea e tot mai mare, fiindcă noii veniți, obișnuiți cu deșertul și cu temperaturi de peste 40 de grade Celsius sunt încântați de verdeața din jur și de climă. Apartamentele sunt păstrate pentru sejururi de familie, dar și pentru escapadele domnilor. Pe una din străduțele înguste și întunecoase care pornesc din Meydan (centrul orașului) spre mare sunt câteva bordeluri ilegale, unde lucrează în special rusoaice. Dar atracția cea mai mare pare să fie Batumi, unde e lumea cazinourilor. La întrebarea mea, de ce nu-și cumpără aceștia apartamente direct în Georgia, unde, de asemenea, e multă verdeață și o viață de noapte mult mai atrăgătoare, inginerul mi-a răspuns că e mai confortabilă pentru ei o țară musulmană.
În Turcia aproape toată lumea asociază Karadeniz (Marea Neagră) cu zona dintre Trabzon și Rize, îmi explică istoricul Koksal. Cele două orașe de află la 80 de kilometri depărtare unul de celălalt pe coasta mării și au o influență foarte mare asupra politicii naționale. Cu toate că doar opt deputați sunt trimiși de aici, aproape un sfert din totalul Parlamentului e format din oameni care au rădăcini în această zonă.
Cei mai influenți oameni din Turcia sunt din zona Trabzon-Rize: politicieni, oameni de afaceri și teologi islamici. Inclusiv președintele Recep Tayyip Erdogan, care și-a petrecut copilăria la Rize și a cărui familie provine de aici. Cele două fete ale lui și-au luat bărbați din această regiune, de unde se trag și cei mai bogați oameni ai Turciei. Mulți s-au mutat, în urmă cu o generație sau două, la Istanbul, dar majoritatea au măcar un apartament sau casă într-unul din cele două orașe. Multe din politicile decise la Ankara sunt în favoarea acestei zone, dar de investit nu vine nimeni să investească, spune resemnat profesorul Suleyman Koksal: „aici singura fabrică este universitatea, care are 45.000 de studenți și care ajută Trabzonul să supraviețuiască”.
Portul, care a făcut odinioară orașul celebru, e acum aproape abandonat. „Doar zece nave vin sau pleacă în fiecare zi”, socotește Mehmet, polițist de frontieră, care într-o seară rece și ploioasă m-a așteptat cu ceaiul gata făcut, cu samovarul pe măsuța din fața biroului și cu o pungă de stafide din struguri negri, care „trebuie mâncate cu sâmburi cu tot și care te ajută să ai sângele mai subțire și mai curat”.
Trabzonul a fost secole la rând poarta de intrare spre Persia, Caucaz și Asia Centrală. Mărfurile erau aduse pe apă dinspre vest și transportate pe pământ spre Est și invers. După greci și romani, venețienii și genovezii și-au mutat rutele comerciale prin Trabzon, iar Imperiul Trapezunt a supraviețuit încă opt ani după Căderea Constantinopolului (1453) și a dominat între secolele 13 și 15 nordul Anatoliei și sudul Crimeei. Încă se mai văd zidurile pentru care Mahomed al II-lea Cuceritorul a avut nevoie de mai mult de o lună pentru a le străpunge.
Întreaga fâșie sudică a Mării Negre a fost dominată până atunci de bizantini, iar grecii pontici au fost alungați în mare parte din această regiune după venirea lui Atatürk.
Trabzonul și-a pierdut pentru prima dată importanța ca port în perioada războiului dintre Iran și Irak (1980-1989). Atunci comerțul spre Iran a căzut complet, mai ales transportul de animale vii, care erau cumpărate de peste tot din lume, aduse aici pe apă și transportate mai departe în camioane. Trabzon a fost nevoit să-și întoarcă fața spre vest pentru a supraviețui, sperând să revină la ceea ce a fost, dar embargoul impus după aceea Iranului a făcut acest lucru imposibil, își aduce aminte fostul primar Mehmet Volkan Canalioglu.
Din 1989 și-a recăpătat oarecum vigoarea datorită comerțului cu materiale siderurgice și cărbuni, dar și a vaselor de pasageri care făceau curse regulate spre Soci. Totul a căzut, însă, din nou după anexarea Crimeei.
Marea nu mai contează aproape de loc pentru locuitorii orașului, poate doar hamsiile, celebre pentru gustul lor unic în Trabzon și priveliștea de pe Boztepe, dealul pe care sunt înșirate mese și ceainării, unde oamenii vin, stau în jurul unui samovar și dacă nu se pierd în discuții politice interminabile, se uită visători spre orizont. Toată Turcia face bancuri pe seama celor din această regiune, iar Temel, un fel de Bulă, pare să fie de loc din Trabzon.
