Novorossisk e vestit pentru magnații care fac afaceri cu petrol și cereale în port, pentru fetele cu facultate care vor să se mărite cu americani, pentru marinarii frumoși, care-și caută parteneri străini, pentru cei cărora le place să se relaxeze în parcurile pline cu memoriale dedicate celui de-al Doilea Război Mondial și pentru cei care continuă să se oprească să asculte melodia lui Șostakovici, „Dangătul (Clopotului) Novorossiskului”, care se cântă din oră în oră în lângă „Flacăra Eternei Glorii” din 1960 încoace.
Hotelul Novorossisk unde stau era plin de viață până acum doi ani, îmi povestește un angajat. O grămadă de occidentali, pentru care Soci era o destinație prea scumpă sau prea aglomerată, veneau la Novorossisk pentru distracții de tot felul, în special în căutare de femei. Cu o sută de dolari puteau avea una dintre cele mai frumoase blonde din oraș, mi se spune. Cele disponibile își petreceau serile de vară în barul hotelului, dar acum locul pare pustiu, iar pe plaja de prundiș din apropiere, plină de mizerie nu e aproape nimeni.
După ce mă apropii, călcând pe chiștoace și ocolind ambalaje de tot felul, aud de undeva din spate, știri în limba română, în care sintagma „poporul român” e reluată de mai multe ori. Pe un prosop mare portocaliu, un bărbat foarte bronzat ținea un radio la ureche și asculta cu atenție. După vreo câteva minute, după ce s-a terminat buletinul de știri, omul a mutat pe un alt post. M-am apropiat de el și l-am întrebat dacă vorbește românește. „Șto?” îmi răspunde și se întoarce cu spatele.
Plaja de pietriș e față în față cu portul, în golful Țemess sau Țemeskaia buhta, cum îi spun rușii. Golful a fost ales de coloniștii greci, fiind singurul loc strategic la Marea Neagră, unde apa nu îngheață niciodată. Strabon vorbește în Geografia lui despre calitățile portului. Mai târziu genovezii l-au folosit pentru importul cerealelor, înainte ca otomanii să pună mâna pe el 1722. Din 1829 a devenit al Rusiei și încă de atunci a fost gândit ca parte a liniei defensive de coastă, care odinioară se întindea până la Batumi, dar care acum se oprește la Soci. În secolul al 19-lea a devenit capitala regiunii Mării Negre, iar numele orașului e derivat din denumirea de Novorossiia. Mai mult de un an Novorossisk a fost ocupat de trupele naziste în al Doilea Război Mondial, dar marinarii militari ruși au reușit să păstreze în mâinile lor partea portului prin care puteau intra vasele germane.
În 2003, Vladimir Putin a semnat un decret de refacere a bazei militare de la Novorossisk în perspectiva mutării celei de la Sevastopol aici. Între timp, investițiile continuă pentru a dezvolta complementaritatea dintre cele două porturi militare ca parte a fortificării liniei defensive: Sevastopol, Kerci, Rostov pe Don, Novorossisk.
Viktor Litokvin specialistul agenției Tass în chestiuni militare crede că prin cele două baze militare de la Sevastopol și Novorossisk „Rusia poate avea control deplin asupra Bosforului, asupra infrastructurii militare din Bulgaria și va neutraliza de asemenea scutul anti-rachetă din România”. Teoretic, totul e foarte simplu, mai ales după ce președintele turc Recep Tayyip Erdogan a făcut o nouă piruetă cu scrisoarea trimisă lui Vladimir Putin, sugerând că se va întoarce la poziția lui prietenoasă față de Rusia.
Controlul Bosforului e, însă „un vis vechi al Rusiei, dar nu poate fi decât un vis”, îmi spune Daur Barganjia, un bancher din Moscova, care îmi amintește că ultima dată acest plan a fost încercat în timpul Primului Război Monidial. Atunci Tripla Alianță, formată din Rusia, Franța și Imperiul Britanic, au căzut de acord în discuțiile secrete din aprilie 1915 cum să-și împartă teritoriul otoman: britanicii voiau controlul asupra Iranului, în vreme ce Rusiei i s-a promis chiar capitala otomană plus controlul Dardanelelor. Totul pentru ca Moscova să rămână angajată în război de această parte a baricadei. Revoluția bolșevică și războiul civil au scos însă Rusia din joc, iar înțelegerea secetă a căzut.
Acest obiectiv a fost formulat pentru prima dată înaintea războiului ruso-turc din perioada 1735-1739, iar cucerirea Constantinopolelui a rămas o țintă și o obsesie în fiecare dintre războaile pe care le-a dus Rusia împotriva Turciei.
La Novorossisk, cei care vor să vadă măreția flotei militare cu ajutorul căreia Rusia și-ar dori să controleze Bosforul, strâmtoarea ale cărei chei se află în posesia turcilor, trebuie să se mulțumească doar cu vechiul crucișător Mihail Kutuzov, botezat după marele comandant din războaiele napoleoniene, devenit personaj important în „Război și Pace”. Crucișătorul nu are la activ fapte eroice, fiindcă a fost făcut la începutul anilor ’50: doar s-a plimabat amenințător prin Marea Neagră și Mediterana, ca parte a flotei militare sovietice.
Lângă el câțiva pescari amatori stau cu undițele atârnate. Mai departe, pe faleză, pe chioșcul de unde poți cumpăra un bilet să vizitezi bâtrânul vapor, e fixată o reclamă imensă cu „Novorossia”. După anexarea Crimeei, Putin descria perioada țaristă în care „Harkov, Lugansk, Donețk, Herson, Nikolaev și Odesa nu erau parte a Ucrainei”, iar „centrul acestui teritoriu era Novorossisk”, explicând că Moscova a pierdut acest spațiu, dar că „oamenii au rămas”.
La Novorossisk, portul militar este în expansiune, se construiesc blocuri de peste 30 sau 50 de etaje, în special pentru cei care vor veni să se stabilească aici, de-acum încolo, dar locurile de muncă pentru civili sunt tot mai puține, crede Tavit proprietarul de 39 de ani al unei companii, care acum doi ani a lucrat chiar la palatul lui Putin de la Soci. Atunci avea în jur de 80 de angajați, acum mai are 15. E armean, a terminat Facultatea de Relații Internaționale la Erevan și visul lui e să fie diplomat, poate chiar ministru. „Intrarea în Ministerul de Externe al Armeniei costă 10.000 de dolari și nevoia de a strânge acești bani m-a făcut om de afaceri”, povestește Tavit, care vorbește armeană, turcă, rusă, arabă și engleză.
Bunicii lui au scăpat din Turcia în perioada genocidului împotriva armenilor, au ajuns cumva la Baku și de acolo au luat-o spre litoralul Mării Negre în căutarea unui loc unde să aibă ce munci și ce mânca. În final s-au așezat lângă Anapa într-un sat mic, unde bunica lui a fost femeie în casa unui om înstărit. Pe urmă au venit în oraș, iar în timpul ocupației germane, bunicul lui a primit un post de polițist și n-au dus-o foarte rău, dar după război au îndurat foamea, pe bunic l-au deportat în Siberia pentru „colaborare cu inamicul”, iar restul familiei a trăit de azi pe mâine. Mai târziu, după ce mama lui și-a terminat facultatea, a plecat la Erevan să-și caute rudele și a rămas acolo, s-a căsătorit și-a găsit loc la universitate, acum e pensionară. Tavit vorbește despre coincidența care a făcut ca și el să se întoarcă în aceeași regiune, în care bunicii lui au găsit adăpost și în care l-a fel ca ei, el a reușit să prospere.
„Din cauza crizei economice nu mai e la fel de simplu ca acum doi ani”. Termenul lui de comparație e 2013, anul dinaintea anexării Crimeei. Tavit dă însă vina pe scăderea prețului petrolului, evită să vorbească de chestiuni sensibile, dar îmi enumeră cele două planuri de „evadare” pe care le are: fie pleacă în Statele Unite unde are mulți prieteni, fie se întoarce la Erevan și încearcă să intre în diplomație, fiindcă acum are banii necesari, iar investițiile lui pe care le consideră „modeste” îl pot ajuta să trăiască bine în Armenia.
La Novorossisk petrolul, care ajunge aici prin cel mai mare terminal de la Marea Neagră și investițiile militare conturează viitorul portului. În spatele acestor lucruri importante, oamenii își trăiesc temerile.
