Se spune că, dacă Odesa e mama traficanților, descurcăreților și contrabandiștilor atunci Rostov este în mod sigur tatăl lor. Spre deosebire de Odesa, însă, unde aerul cosmopolit și sofisticat al oamenilor dă viață orașului, la Rostov-pe-Don plutește un soi de uniformitate. Femeile sunt mai puțin extravagante, cafenelele sunt mai puțin europene și peste tot apar obsedantele afișe tipărite pentru Ziua Victoriei și care au în centru celebra stea roșie, simbol al comunismului. Portretul lui Lenin e și el peste tot, ca semn al continuității unei ideologii, dincolo de orice schimbare istorică, dar și ca rememorare a „Ordinului Lenin” primit de Rostov-pe-Don în anii ’70. Distincția rămâne importantă în Rusia, chiar dacă, ani de zile a fost ironizată în filmele occidentale, în care, de pildă, James Bond devenea primul străin care primea Ordinul Lenin.
Până și cele mai liberale persoane, cum se consideră Ekaterina, care a predat economie la universitatea din oraș, socotește că Lenin e un „lider unificator” și că spre deosebire de Stalin „nu a avut timp să se compromită”. Totuși recunoaște că „oamenilor nu prea le pasă de Lenin”, dar sunt foarte mândri de vitejia înaintașilor, iar la marșul din 9 Mai, „incredibil de mulți s-au aliniat în regimentul nemuritor, venind cu fotografiile bunicilor sau străbunicilor care au luptat pentru eliberarea Rostovului”. În 2008, Vladimir Putin i-a oferit Rostovului statutul de „Oraș al Gloriei Militare” pentru „curajul, rezistența și eroismul” său din perioada luptelor din al Doilea Război Mondial.
Rostov-pe-Don a avut mereu o importanță strategică fiindcă e locul de intrare spre regiunea caucaziană bogată în petrol și resurse minerale și în același timp poarta de ieșire spre mare. Aflat la 32 de kilometri de vărsarea Donului în Marea Azov, orașul a fost o țintă serioasă pentru forțele germane, care l-au ocupat vreme de aproape un an. Militarii români, aliați cu Armata lui Hitler au trecut și ei prin oraș, în drum spre sângerosul Stalingrad.
Aproape fiecare familie are câte o amintire tragică de atunci, îmi spune Iulia Sergheevna de la Casa Șolohov, fiindcă după eliberarea Rostovului mai rămăseseră doar 170.000 de oameni din cei jumătate de milion care trăiau aici înainte: 100.000 nu s-au mai întors din război, 45.000 au murit în timpul ocupației, 50.000 de tineri au fost deportați, aproape 25.000 de evrei au fost masacrați, iar restul au dispărut în timpul bombardamentelor.
Sergheevna se laudă că însuși președintele Putin „a făcut cadou” anul trecut orașului, această clădire, numită Centrul Șolohov pentru a-l comemora pe scriitorul care a primit premiul Nobel în 1965: casa, naționalizată în 1920, fusese construită în 1893 de familia britanică, fondatoare a companiei John Martin.
Complicitățile pe care Șolohov le-a avut mereu cu liderii sovietici sunt considerate „normale” de Sergheevna, care argumentează că „se știa cu cei mai mulți din timpul războiului”. A fost membru al Sovietului Suprem al URSS pe vremea lui Stalin și al Comitetului Central în perioada lui Hrușciov. Viața lui nu a fost lină, cu toate relațiile suspuse pe care le avea, iar în 1938 a fost acuzat că s-ar fi aflat în fruntea unei organizații contrarevoluționare din Caucazul de Nord. Apoi, în două rânduri au planat asupra lui acuzații de plagiat, între 1929-1932 și mai apoi din 1974 până în 2005, când, în sfârșit s-a dovedit cu manuscrise autenticitatea „Donului liniștit”, romanul său în patru volume, care i-a adus faima.
Sergheevna e din Vioşenskaia, satul lui Șolohov, și i se pare că Rostov pe Don, care are o populație estimată la aproape două milioane de locuitori îi mănâncă timpul și nu-i rămâne pentru citit mai nimic. În schimb Elvira Pisapeva, absolventă de limbi străine adoră orașul pentru că pe faleza Donului și chiar prin centru, oamenii se plimbă, aleargă, se dau cu rolele sau cu bicilcletele până noaptea târziu. A lucrat o vreme la Moscova ca ghid turistic și avea nevoie de două ore să ajungă la serviciu, prin comparație Rostovul este locul ideal unde vrea să rămână cu soțul ei. Nu-și dorește să meargă în Crimeea pe timpul concediului, așa cum îi îndeamnă pe ruși tot mai multe reclame, ci în Europa, numai că „de când cu sancțiunile vizele nu se mai iau atât de ușor ca înainte”, mi se plânge ea.
Sancțiunile sunt văzute de majoritatea rușilor ca o metodă a Occidentului de a-i pedepsi tocmai pe ei, care au salvat Europa din mâinile naziștilor. Nerecunoștința europenilor, aceasta e una dintre etichetele pe care o aud zilnic la televizor. Sunt, însă și oameni care le socotesc benefice.
Un mic investitor, care și-a făcut o fermă nu foarte departe de oraș mi-a spus că ar mai avea nevoie de încă de vreo cinci ani de sancțiuni pentru a deveni milionar. La fabrica de pe lângă ferma lui face mezeluri rafinate, care înainte vreme veneau dinspre UE, carpacio, salami și alte lucruri similare.
Absența importului de produse alimentare stimulează producția și competiția internă și chiar dacă pe termen scurt viața rușilor e complicată, pe termen lung dependența lor de Uniunea Europeană se va reduce semnificativ, crede Ekaterina, fostă profesoară la Universitatea de Științe Economice din Rostov. Nu știe dacă e bine sau rău, dar observă că oamenii au răbdare, cu toate că salariile lor aproape că s-au înjumătățit din cauza crizei economice. Mai mult, rubla s-a devalorizat puternic și ca urmare puterea de cumpărare a scăzut mult.
În Rostov e mai bine ca în multe locuri, pentru că oamenii au de lucru: la Rostvertol unde se produc elicopterele MI-26 și MI-26T, care continuă să se exporte; la Novocherkassk unde se fac 80% din locomotivele folosite în Rusia, în industria mineră, dar și în IT sau în fabricile de mobilă și de hârtie.
De la Parcul Teatrului, acolo unde în fiecare sâmbătă se strâng miresele să se fotografieze și până dincolo de statuia lui Lenin de pe Bolșoia Sadova, se înșiră, în stil neo-clasic cele mai importate locuri ale Rostovului: Districtului Federal de Sud de unde președintele rus poate conduce țara la fel ca de la Moscova, pentru că are la îndemână întreaga logistică necesară plus susținerea majorității populației; teatrul de operă, cea mai mare librărie din oraș, de unde se pot cumpăra și căni cu fața șefului statului plus cea mai bună cofetărie: Pancho, unde se ascultă jazz și unde se mănâncă cel mai bun tort „Pianaia Vișina”, adică „vișina beată”, un tort cu blat de cacao, cremă de frișcă și bezea, iar deasupra cu o vișină din vișinată cu tot cu coada ei care stă cam strâmb.
Pe acest lung bulevard nu se mai plimbă ca altădată, traficanții, descurcăreții și contrabandiștii, fiindcă Rostov nu mai e de mult un port prin care comercianții, industriașii și aventurierii din cele mai îndepărtate țări să se perinde în căutarea afacerilor, norocului sau a protecției. În locul lor, potentații zilei sunt cei agreați de putere, care primesc favoruri și știu să returneze în schimb serviciile potrivite.
