În urmă cu aproape 200 de ani, Odesa devenea cel mai faimos port la Marea Neagră și poarta de intrare în Imperiul Țarist. Aristocrați ruși, aventurieri europeni și americani, cucoane în căutare de situații stabile, negustori de toate felurile și de toate națiile, marinari pestriți, marginali și proscriși ai imperiului se strângeau în acest oraș care creștea cu o viteză incredibilă: în 1819 a devenit porto-franco și avea deja un teatru de operă, o catedrală și o școală de fete.
Când Mark Twain vizita Odesa, la începutul anilor 1860, totul arăta ca înt-un oraș american: străzi largi și agitate unde se încheiau afaceri, multe magazine, oameni grăbiți de toate etniile, case noi care se construiau și care arătau familiar, dar și un praf îngrozitor. Twain nu bănuia puseurile violente împotriva evreilor, care mocneau în spatele bunei înțelegeri dintre locuitori și a veseliei orașului.
Acum Odesa seamănă cu Viena, de unde Armand Emmanuel du Plessis, Duc de Richelieu, guvernator al Odesei între 1803 și 1814 a adus salcâmi pe care i-a împărțit localnicilor să-i planteze, pentru a scăpa de praful permanent. Bulevardul care merge spre port e încă umbrit de acești salcâmi, care au fost dați mai departe și în orașele din jur. Străzile Cetății Albe sunt pline de salcâmi și la fel parcurile din Nicolaev. Castani, lămâi și platani au fost, de asemenea, aduși în secolul al XIX-lea pentru ca vara să fie mai răcoroasă în Odesa.
Tot centrul e refăcut cu piatră cubică, clădirile mari sunt proaspăt renovate, iar în fața statuii Ecaterinei se află un palazzo roz, care a aparținut cândva lui Scarlat Sturdza, primul guvernator rus al Basarabiei și familiei sale. Doar fațada e, însă, văruită, în spate, pereții se văd gălbui și scorojiți, balcoanele stau să cadă și sunt peticite cu tablă ondulată, unele ferestre au termopan, altele au doar zăbrele.
Cele trei curți interioare care dau dintr-una în alta sunt prăfoase și miros a mucegai, la un geam de la parter apare o pisică, dar nu pleacă departe de casă, pesemne de teama câinilor vagabonzi, care sunt peste tot în număr mare.
Spre deosebire de Viena, clădirile Odesei au fost copiate cumva după ceea ce credeau aristorcații de-acum 200 de ani că e la modă în Europa. E un amestec plin de farmec între stucaturile grecești, arhitectura venețiană cu tente maure, detaliile rococo sau stilul neo-clasic folosit de arhitectul italian Franz Boffo la construcția palatului prințului Mihail Voronțov, al patrulea guvernator al Odesei, a cărui nevastă, la fel ca multe alte aristocrate, ar fi devenit amanta lui Pușkin, în perioada exilului poetului.
Tot Boffo a proiectat „monstruoasele scări”, care inițial erau 200 și care au fost gata la 1840. Au fost refăcute aproape o sută de ani mai târziu din granit și ulterior acoperite cu asfalt. Opt scări s-au pierdut odată cu lărgirea portului. Între timp scările nu se mai termină în fața mării, ci a unui hotel urât și a unei gări maritime care nu folosește la mare lucru.
Treptele au devenit celebre și „monstruoase” odată cu filmul lui Serghei Eisenstein din 1925, „Crucișătorul Potemkin”, unde un copil de vreo patru-cinci ani este împușcat de trupele țariste într-o mulțime care se avântă pe scări în jos. Copilul cade sângerând și este călcat în picioare. Mama, care inițial l-a scăpat din mână, se întoarce, îl ridică și-l arată trupelor, înainte de a fi ucisă. „Cine nu are convingeri politice ferme ar putea deveni bolșevic după ce vede filmul”, ar fi spus cu invidie Joseph Goebbels, ministrul nazist al propagandei. Totul pleacă de la un fapt real: revolta marinarilor pe de crucișătorul Potemkin împotriva ofițerilor armatei țariste din 1905. În film, populația Odesei susține revolta marinarilor, ceea ce în realitate nu s-a întâmplat, cum nu s-a întâmplat nici masacrul de pe Scările Potemkin.
Lângă scări s-a amplasat un lift pentru cine nu poate sau nu vrea să le coboare cu piciorul, iar centrul orașului e împânzit de magazine scumpe, reprezentanțe ale luxului globalizat, de multe cafenele în care nu se mănâncă de loc ieftin și de femei îmbrăcate extravagant sau elegant, care se plimbă conștiente de efectul pe care îl au asupra celorlalți, pe Deribasovskaya, strada pietonală a Odesei, unde mai mulți saxofoniști care cântă jazz și-au împărțit spațiul, unde copiii călăresc ponei cu aripi roz sau fustițe verzi și unde lumea pare să uite de griji.
Când începe sezonul, centrul de greutate al orașului se mută din Deribasovskaia în Arkadia, noul cartier cu blocuri de peste 20 de etaje, aflat în apropierea unei plaje pline de cluburi, magazine și restaurante.
Odesa supraviețuiește între succes și sinucidere, spunea istoricul Charles King.
A rezistat foametei din anii ’20, care a afectat o treime din locuitorii orașului; a luptat eroic împotriva românilor aliați cu Hitler în al Doilea Război Mondial, a suportat o serie de pogromuri. Cel mai dur, în care și-au pierdut viața până aproape 40.000 de evrei, a fost opera mareșalului Ion Antonescu; a trecut peste comunism, pierzându-și statutul de mare port și transformându-se într-un oraș sovietic de periferie; și-a refăcut parțial vitalitatea pierdută odată cu anii 2000, dar e din nou în declin, din 2014 de când Rusia a luat Crimeea pentru că mai mult de 60% dintre afacerile din Odesa sunt dependente de Rusia. Orașul se află din nou într-un punct de cotitură cum a mai fost de-atâtea ori în istoria lui și urmează să decidă dacă merge spre Vest sau spre Est.