„Nu se pune problema să-şi dea cineva demisia...” spune împăciuitor Vasile Dâncu, mâna dreaptă, degetul opozabil şi creierul mic al premierului, după publicarea raportului referitor la tragedia care a avut loc pe 30 octombrie anul trecut, în clubul Colectiv. Acolo, din pricina lăcomiei, corupţiei şi prostiei, troica instituţională care ne guvernează de atâta vreme, au murit peste şaizeci de oameni şi au fost răniţi mulţi alţii. „Acest raport e de etapă, mai spune vicepremierul, vrem să vedem ce nu funcţionează. Important e să vedem că birocraţia ucide.”
Aşadar, la şase luni după ce s-a murit în masă pentru că nu au fost respectate legile, guvernul crede că nu nepăsarea sau imprudenţa, funcţionarii corupţi şi lăcomia unor patroni de club au omorât oamenii, ci birocraţia. După şase luni nu ne-am ales, pe lângă raportul guvernamental, decât cu închiderea unor populare teatre şi cinematografe pe motiv că încalcă reguli de siguranţă pe care nu le respectă, de fapt, nici spitalele, şcolile sau bisericile. S-a mai adoptat la grămadă o lege antifumat care a inspirat multe imprecaţii folclorice pe reţelele de socializare şi sub cerul liber, la gura restaurantelor şi a instituţiilor, lege pe care chiar autorii ei se gândesc cum s-o scurtcircuiteze să nu mai fie aşa europeană, să capete culoarea şi mirosul locului.
Dar incendiul de la Colectiv a continuat multă vreme după ce a fost stins. Mai toţi supravieţuitorii povestesc că momentele de groază nu au fost cele din infernul de la Colectiv, ci acelea care au urmat în infernul rece al indiferenţei sistemului medical. Lupta cu flăcările a fost doar o joacă faţă de cea cu nepăsarea instituţionalizată. Nu e o întâmplare că, după ce au văzut raportul guvernului, mulţi dintre supravieţuitori sau rudele celor dispăruţi se gândesc să dea guvernul în judecată pentru cinism. Asociaţia pentru apărarea drepturilor omului din România (APADOR) a dat în judecată Ministerul Sănătăţii care a crezut până azi că modul în care a acţionat după incendiul de la Colectiv e secret de stat, refuzând să dea cele mai mici informaţii, chiar şi ameninţat cu justiţia. Sau poate voia, pur şi simplu, să acopere în continuare disfuncţiile sistemului, cheltuielile haotice făcute pe aparatura învechită de ultimă generaţie încă sigilată şi uitată prin depozite. Ar fi vrut să uităm de secţiile de urgenţe care au fost inaugurate cu fast, dar care sunt ţinute acum sub cheie pentru că au plecat specialiştii şi fondurile în paradisuri fiscale, de ineficienţa generală a sistemului, de lăcomia, corupţia şi prostia instituţionalizate şi moştenite de la un mandat la altul.
APADOR, care a câştigat procesul cu ministerul, cerea, în esenţă, să afle dacă autorităţile au reacţionat eficient la Colectiv. Sensul profund al anchetei este, desigur, dacă, în caz de dezastru, guvernul ştie ce trebuie să facă şi când. Dacă ne uităm la lunga listă de dispăruţi în incendiul de la Colectiv, se pare că nu ştie. Cea mai mare sperietură a românilor este aceea a unui cutremur pentru că ştiu cu toţii că sunt pe cont propriu. Trebuie să facă faţă singuri. Dar APADOR nici nu trebuia să ceară răspunsurile în instanţă; ar fi fost suficient un sondaj de opinie. Sau lectura raportului guvernului care constată că operaţiunile de urgenţă au fost haotice, redundante şi necoordonate. S-a improvizat mult şi pompieristic, adică amatoristic. Statul român nu a activat mecanismul de protecţie civilă al Uniunii Europene. Birocraţia a împiedicat instituirea Planului roşu de intervenţii iar unele echipaje, panicate, au transmis informaţii false ori trunchiate către dispecerat. Cum se spune prea ades în România: a fost prea puţin, prea târziu. Raed Arafat, fost erou al salvării şi al ambulanţelor, e cea mai bună demonstraţie că birocraţia ucide. De îndată ce şi-a dat jos costumul de superman al SMURD şi a trecut la birou, omul a învăţat cum să învârtă spectaculos dosare şi vorbe în aşa fel încât să nu spună nimeni că stă degeaba. Eroul din el a murit, lăsând în urmă un birocrat prins într-un vraf de hârtii din care nu-l mai descarcerează nici ruşinea, nici protestul străzii. Spune că toată lumea şi-a făcut datoria şi e de acord cu şeful lui de la guvern: deocamdată e prea devreme să-şi dea demisia. Sau, cum spuneam, prea târziu.
Oficialii şi-au făcut un obicei să constituie asemenea comisii care să alcătuiască rapoarte de parcurs. Învăţământul sau sănătatea au fost şi ele victimele acestei birocraţii intelectualiste care nu intenţionează decât să constate odată în plus ce nu funcţionează. Deocamdată nu-şi pune nimeni în cap să repare ceva. Toţi ştiu din practica instituţională că dacă lucrurile ar merge bine, n-ar mai avea nevoie de ei. De multe ori activitatea guvernamentală este o contemplare îndelungă şi narcisică a propriilor handicapuri. Rezultatul este mereu acelaşi: lăcomia, corupţia şi prostia ucid. Poate şi birocraţia. Uneori în 60 de secunde, alteori furându-ne ore din viaţă la ghişee, cu proceduri absurde, care se bat cap în cap. Ucid din plictiseală sau de nervi.
Contribuabilii români învaţă asta anual, cam în zilele acestea, când se înghesuie în clădirile imunde ale finanţelor să dea, de bună voie şi nesiliţi de nimeni, taxele şi impozitele locale. Lupta cu cozile este metafora transparentă care ne arată locul omului obişnuit pe lista de priorităţi a establishmentului: contribuabilii se înghesuie la coadă să ajungă la ghilotina ghişeului unde se bucură dacă scapă cu capul pe umeri din mâinile funcţionarilor. Anul acesta, oamenii de rând se bat cu noi enigme ale birocraţiei. Până de curând, proprietarii de maşină au fost la o distanţă de o coadă (lungă şi înceată) să afle dacă trebuie sau nu să dea declaraţie că au maşină şi că plătesc sau sunt gata s-o facă pentru locul de parcare. Cum ştim, în Bucureşti şi pretutindeni aiurea locurile de parcare sunt mai degrabă o figură de stil, iar cozile din primărie păreau, aşadar, la fel de exuberante, imense şi inutile ca acelea ale păunilor. Contribuabilul pe care toţi politicienii, de la preşedinte la ultimul inculpat, se laudă că-l slujesc, s-a dat de ceasul morţii să nu rateze şi coada aceasta, doar pentru a afla de la ghişee plictisite că, de fapt, nici nu trebuia să-şi piardă vremea, că a fost o greşeală de interpretare, că administraţia publică s-a grăbit. La fel şi declaraţia referitoare la clădirile nerezidenţiale. Trebuie să prezinţi documente pe care, desigur, administraţia le are, dar nu se oboseşte să le mai caute. Trebuie să-i faci tu serviciul. Nu poţi plăti impozitul dacă nu declari la ce-ţi trebuie proprietatea respectivă. Şi iarăşi, birocraţie, bani, nervi... Nu te întreba ce face ţara aceasta pentru tine, întreabă-te ce faci tu pentru ea. Cu mare întârziere s-au publicat normele de aplicare a noului Cod fiscal care amână două luni cozile, adică până preziua alegerilor.
Birocraţia ucide, e drept, dar le şi dă unora o rază de speranţă politică. Mai ales că nervii ar putea ceda iar starea de spirit de la coadă ar putea influenţa soarta alegerilor locale. Coada fatală ar fi, spun unii, parte a războiului psihologic mai ales că nu de puţine ori nemulţumirea a fost un factor electoral hotărâtor. De fapt, toţi politicienii se uită cu speranţă şi cu jind la alegători, poate şi pentru că localele din iunie anticipează parlamentarele din toamnă. Partidele au început deja să-şi plaseze artileria grea pe creneluri, pregătite pentru un război de uzură. Cel mai eficient actor politic rămâne tot Direcţia anticorupţie. Nu au puşcăriile celule câţi primari şi consilieri fac coadă. Ultimul deocamdată pe listă cu voia dumneavoastră este primarul de la sectorul doi, Neculai Onţanu, care descoperise elixirul de viaţă lungă în coşul zilnic al pensionarilor şi asistaţilor sociali din zonă.
Ca să înţelegem cum stăm cu liberul arbitru electoral să spunem că, la ultimele alegeri locale bucureştene, din cele peste un milion şi jumătate de voturi vreo 43 de procente au fost risipite pe cinci primari penali. În ţară situaţia este asemănătoare. Mai mult chiar, PSD, PNL dar şi alte partide minuscule care au adoptat de ochii lumii nişte criterii de integritate şi au înfiinţat tribunale de moralitate politică, au pus pe listele de candidaţi la primării sau la Consiliile judeţene o grămadă de indivizi urmăriţi penal sau dau rapoarte de parcurs pe teme de corupţie la tribunal.
La Bucureşti, de pildă, lista PSD-ului va rămâne deschisă probabil până în ultima zi întrucât DNA înnoieşte în permanenţă avangarda partidului, racolându-i candidaţii, să submineze sistemul penitenciar din interior că numai discipolii lui Ion Iliescu ştiu cum se face. La Cluj, 10 la sută dintre candidaţii PSD sunt penali, dar se bucură de scoruri bune în sondajele de opinie. PNL mizează şi el pe atracţia fatală pe care o exercită baronetul local şi penal. În ciuda ameninţărilor de la centru care ar vrea ca toţi candidaţii să iasă din spumele bazinului electoral curaţi şi spălaţi de mai toate petele de la dosare, lista de candidaţi PNL din Constanţa, de pildă, cuprinde cel puţin patru nume de interlopi de partid trimişi în judecată şi un urmărit penal. La fel şi candidatul la primăria Botoşani care este urmărit penal. Şi în judeţul Olt, tabla cu cele zece porunci dictate de la centru s-a spart. Acolo liberalii şi-au umplut listele cu traseişti şi urmăriţi penali. Şi lista poate continua.
Cu atâtea amăgiri şi dezamăgiri sentimental-politice, tot mai mulţi votanţi se întreabă cine i-ar putea salva de propriile alegeri. Ar vrea ca alţii să aleagă pentru ei. Comunismul, spun sondajele de opinie, e mai popular ca nicicând în ultimele decenii. Iar ecoul atentatelor din Bruxelles a stârnit un nou val xenofob, antimigraţionist şi antioccidental de care profită diverse grupuscule politice pentru a-şi propaga mesajul. Conflictul dintre libertăţile individuale şi necesităţile instituţionale este zgomotul de fond al acestei perioade. Fricile colective au contaminat şi mai mult discursul politic. Controversa pe tema Marii Moschei din Capitală, actualizată de dialogul dintre Klaus Iohannis şi Recep Erdogan, a resuscitat o întreagă bolboroseală milenaristă. Problema identităţii individuale şi naţionale reprezintă un loc vulnerabil şi dureros, ţinut în viaţă de controversele stârnite de ordonanţa guvernamentală care dă voie SRI să participe la anchetele penale sub pretextul siguranţei naţionale, o decizie care celor care au trecut prin comunism le stârneşte triste amintiri. Mulţi spun că ar trebui să acceptăm că democraţia e un concept uşor desuet, că ar trebui ceva mai multă autocenzură sau chiar cenzura statului. Mulţi tac cu înţelepciune. Cu un SRI reluând năravuri securistice demult apuse, lupta pentru putere se va simplifica, iar scena politică va fi mai stabilă. Chiar şi economia se va umple de poveşti de succes căci foştii ofiţeri ai securităţii care o controlează şi azi nu se vor mai împiedica în diferitele buturugi mici ale pieţei libere. Pe unii corupţia nu-i ucide, ci îi face mai puternici.
