De unde a pornit toată tevatura în legătură cu Uniunea Scriitorilor? Unii zic că de la atribuirea marelui premiu de poezie „Mihai Eminescu”, anul trecut, lui Gabriel Chifu, vicepreședinte al Uniunii. E greu de admis totuși că o dispută legată de legitimitatea acordării unui premiu poate ajunge atât de departe și poate degenera în așa măsură. Cred, mai degrabă, că episodul Gabriel Chifu nu a reprezentat decât un pretext.
Cel care a agitat apele este Dan Mircea Cipariu, fost contracandidat al lui Manolescu la alegerile din 2013. Deși a participat la întreaga campanie ce urma să-l desemneze pe președintele Uniunii, Cipariu a avut ulterior revelația că alegerile nu fuseseră statutare și că nici statutul Uniunii, pe care el însuși îl votase, nu era valabil. Câțiva scriitori, membri și nemembri ai Uniunii, parte din ei scriitori autentici alții simpli veleitari, s-au raliat poziției lui Cipariu și au constituit un „grup de reformă”, cu revendicări tot mai zgomotoase.
Ținta atacurilor este Nicolae Manolescu, căruia i se aduc fel de fel de acuzații, unele cu totul aberante. Manolescu apare astfel drept un ins avid de putere, ce conduce dictatorial Uniunea. Contestatarii reclamă nereguli financiare, fără să aducă însă nici o dovadă concretă. Or, se știe că Manolescu a renunțat la îndemnizația de conducere, tocmai pentru a nu greva bugetul Uniunii. Cineva merge până acolo încât pretinde că președintele Uniunii s-a servit de postul său pentru a-și facilita intrarea în Academia Română; acuzație complet falsă, Manolescu era în Academie înainte de a deveni liderul scriitorilor. Unii „reformiști” s-au ilustrat prin derapaje verbale inacceptabile, de o tristă vulgaritate. Pe scurt, contestatarii nu-i recunosc lui Nicolae Manolescu nici un merit, ceea ce denotă o flagrantă rea-credință.
Când a preluat conducerea Uniunii, aceasta se găsea într-o situație precară, pe care criza economică a agravat-o. Manolescu a reușit să asigure apariția revistelor Uniunii și să organizeze o serie de manifestări culturale importante. A dat, prin prestigiul său intelectual, vizibilitate Uniunii. Iar dacă „reformiștii” socotesc că în 2013 s-a produs o încălcare a statutului, nu se înțelege de ce nu au luat atunci atitudine și nu au contestat procedura alegerilor.
În urmă cu câteva zile, vreo 15 scriitori contestatari s-au întâlnit și au ales… o nouă conducere a Uniunii Scriitorilor. În mod evident, nu au simțul ridicolului sau, cine știe, doresc – dintr-un obscur impuls sinucigaș - să arunce în aer Uniunea Scriitorilor. Vor urma, probabil, procese, termene la tribunal, contestații, recursuri. Un spectacol de care breasla nu avea nevoie și din care statutul social și simbolic al scriitorului va avea numai de pierdut.
