Excelent diagnostician al maladiilor „tranziției” românești, analist sagace al clișeelor ce parazitează diferite tipuri de discurs, Radu
Paraschivescu publică o nouă carte intitulată România în 7 gesturi (ed.Humanitas), în care pleacă de la câteva cazuri concrete pentru a schița apoi o tipologie umană și a pune în evidență anumite moduri de comportament foarte răspândite, din păcate, în România de astăzi.
Iată, spre exemplu, licheaua fără scrupule Mihai Tatulici. Pe 22 decembrie 1989 Televiziunea română programase emisiunea Viața și opera tovarășului Nicolae Ceaușescu, model de conduită socialistă, una din șirul emisiunilor omagiale realizate de Tatulici. Pe 22 decembrie dimineața însă, omagiatul și consoarta lui fug în mare grabă de pe acoperișul Comitetului Central. Seara, Tatulici găsește ocazia de a schimba macazul și de a arăta că este de partea noii puteri. In studiourile televiziunii este adus, tremurând de frică, Nicu Ceaușescu, fost tovarăș de chefuri și de șolticării uteciste cu Tatulici. Acesta îl pălmuiește pe Nicu și, ca să fie și mai convingător, îi trage și un scuipat.
Radu Paraschivescu descrie admirabil operația de manipulare realizată în acele zile de Televiziunea română autointitulată Liberă și ne dăm seama că Tatulici, acest „virtuoz al cacealmalei”, se simte acolo ca peștele în apă. Omul își consolidează, în epoca Iliescu, statutul de vedetă TV, de care profită pentru a comite și alte mari porcării, cum ar fi încurajarea și cauționarea uriașei escrocherii Caritas, al cărei patron a fost gratulat de realizatorul de televiziune cu titlul de „binefăcător al neamului”. Nația îi este recunoscătoare strălucitului ziarist: o stradă din localitatea Frătăuții Noi, unde Tatulici a venit pe lume, îi poartă astăzi numele.
Un alt capitol este consacrat unui crainic de televiziune, specialist și el în măsluiri și în „amnezii conjuncturale”, dar eternizându-se pe micul ecran indiferent dacă la putere e Ceaușescu, Iliescu ori Constantinescu. Căzutul în picioare, scrie autorul, este un sport cu tradiție în România”. Minciuna din mass-media face ecou minciunii din politică.
Paginile despre mineriada din 1990 arată cât de departe a mers Ion Iliescu în ce privește tehnica mistificării. Alte capitole ne vorbesc, cu vervă și necruțătoare ironie, despre stilistica necrologului (în speță, valul de laude ce însoțește moartea unui individ care fusese, de fapt, un ticălos), despre nesimțirea incalificabilă a unor reporteri TV în goană după rating și despre ocările groase și scuipaturile cu care se firitisesc, chiar și pe platourile TV, oamenii din fotbal, cei pe care îi vedem astăzi producând pe bandă rulantă, în închisoare, cărți pretins „științifice”.
Volumul se încheie cu portretul lui Vadim Tudor, cel care a dus la cote nebănuite „voluptatea ofensei”, ascunzându-și ticăloșiile în spatele alibiului „pamfletului”.
Personajele de care se ocupă autorul nu sunt nici niște excentrici, nici niște marginali; dimpotrivă, ele au fost și rămân modele pentru mulți români. Cu atât mai salutar este demersul lui Radu Paraschivescu: cartea sa este și o operă de salubritate publică.
