Zece moldoveni, zece familii pestrițe: „Moldova Mea – povestea unei țări multietnice” vă prezintă două surori-gemene românce, un jurnalist cu origini rusești, o urbanistă cu rădăcini în Polonia, un lider al comunității locale armene, un businessman evreu, un activist civic rom, o profesoară de franceză cu rădăcini în Coreea de Nord, un primar cu origini ucrainene, o femeie de afaceri cu origini bulgărești și președintele unei comunități găgăuze. Toți vorbesc despre drumul care i-a adus în Republica Moldova și motivele din care au decis să rămână.
Proiect realizat în cadrul campaniei „AICI e Europa Liberă”.
***
„În 1941, la Edineț a avut loc unul din cele mai mari masacre ale evreilor. Jandarmeria română a ucis fără discernământ, ajutată de complici locali – niște «activiști» care își denunțau vecinii, pentru a le fura proprietățile sau din ură. La Edineț, erau mai multe ghettouri, în care evreii erau adunați, înfometați și deportați în Transnistria.
Faptul că părinții mei n-au fost printre ei a fost o minune care se datorează inteligenței tatălui meu.
Moisei Akkerman a fost un om foarte cult. Avea o memorie excepțională. Înainte de război, a lucrat contabil la poștă. Putea aduna 20-30 de cifre într-o fracțiune de secundă. Era unul dintre puținii oameni din oraș care citea presa și din ziare a presimțit «venirea furtunii». A decis să își ia soția și să plece.
Mulți nu credeau în zvonurile despre ororile fasciștilor și au rămas. N-au vrut să-și lase gospodăriile. După un lung pelerinaj prin republicile sovietice, părinții mei s-au oprit în Uzbekistan, la Tașkent, unde m-am născut în 1945.
Departe de casă nu le mai era frică de moarte, dar viața era plină de greutăți. Mama, Leika Akkerman, lucra dereticătoare într-o casă de copii, iar tatăl – la o uzină militară. Munceau mult, primeau puțin, nu le ajungea nici de mâncare. Atunci a murit primul lor copil. Așa au dus-o până în 1948, când dorul de casă i-a întors înapoi.
De la Tașkent m-am întors cu o poreclă – Tașkenbai, adică om bogat din Tașkent. Mi-au dat-o vecinii, în glumă, chiar dacă eram săraci lipiți pământului. Această poreclă e una din puținele amintiri rămase din Uzbekistan.
Edinețul după război era într-o stare deplorabilă. Îmi amintesc o întâmplare de pe când aveam opt ani. Mergeam pe strada noastră și m-am împotmolit în noroi cu tot cu ciubote. Nu puteam ieși. Un trecător m-a observat și m-a scos din nămol. Am venit acasă desculț, plângând și cu cizmele în mână.
Când ne-am întors la casa noastră, am aflat că este ocupată. Însă tata a refuzat să se judece ca să recupereze casa moștenită de la părinți.
Multă vreme m-am întrebat de ce tata n-a vrut să se lupte pentru casa părintească. Cred că se temea. Se temea de represiuni, se temea de sovietici. Pe atunci, au fost deportați circa 40 de mii de moldoveni și patru mii de evrei. Chiar dacă a muncit cinstit toată viața, faptul că avea o casă mai acătării ar fi fost de ajuns pentru a fi deportat în Siberia.
Puțină lume știe, dar în fiecare sat din Moldova trăiau evrei. Croitoru, de exemplu, un nume de familie obișnuit atât pentru evrei, cât și pentru moldoveni. Evreii au fost cizmari, frizeri, morari, fierari, lemnari. E o prostie să crezi că evreii sunt doar cămătari și comercianți. Am fost la fel de săraci ca și restul oamenilor. La fel ca ceilalți făceam orice muncă pentru o bucată de pâine pe masă.
Moldova Mea: povestea de familie a evreului Leon Akkerman
Acum, îmi dau seama că e bine dacă trecem prin greutăți în tinerețe. Așa mi-am călit caracterul, așa am devenit o personalitate. Totuși, uneori mă întreb cum ar fi fost viața mea dacă n-ar fi fost cel de-al Doilea Război Mondial.”
