Zece moldoveni, zece familii pestrițe: „Moldova Mea – povestea unei țări multietnice” vă prezintă două surori-gemene românce, un jurnalist cu origini rusești, o urbanistă cu rădăcini în Polonia, un lider al comunității locale armene, un businessman evreu, un activist civic rom, o profesoară de franceză cu rădăcini în Coreea de Nord, un primar cu origini ucrainene, o femeie de afaceri cu origini bulgărești și președintele unei comunități găgăuze. Toți vorbesc despre drumul care i-a adus în Republica Moldova și motivele din care au decis să rămână.
Proiect realizat în cadrul campaniei „AICI este Europa Liberă”.
***
„Am blestemat Prutul toată viața. Câte lacrimi am vărsat în apele lui! «Prutule, ești blestemat, că tot neamul l-ai luat», așa cântam cu sora geamănă Olga. Dar Prutul nu e vinovat cu nimic. Puterile mari și războiul ne-a[u] despărțit familia, ne-a[u] despărțit de tataie.
Mamaie Eudochia era basarabeancă din Sculeni. Făcea servici la fabrica textilă de la Iași când l-a cunoscut pe tataie – Alecu Calea-Valea. Tataie semăna leit cu artistul comic român Amza Pellea. Vorbea fix ca el și avea aceleași mustăți. Toată viața am căutat chipul lui în fețele străinilor.
Neplăcerea asta de război a ajuns la noi în 1943, când aveam cinci ani. Venirăm cu mamaie în musafirie la bunicul Andrei, când a venit ordin să-i ridice pe toți de la Sculeni și să fie duși la Călinești. Tataie Alecu era la Iași, iar când a vrut să vină după noi – n-a mai putut trece Prutul, granița s-a închis. Acest lucru nu l-a oprit, și-a pus încălțămintea în gât și s-a pornit la Călinești, pe căi numai de el știute. Mare ne-a fost bucuria când ne-a găsit, dar n-am știut că e o bucurie trecătoare.
În mijlocul nopții, cineva a bătut la ușă și ne-a trezit din somn. Poliția a venit să-l aresteze pe tataie. L-au ținut vreo patru ore și i-au dat voie acasă. După vreo patru zile, l-au luat din nou și nu l-am mai văzut. În timp ce poliția îl forța în mașină, tataie răcnea și încerca să ne cuprindă. Cum să ne lase singure? Noi plângeam și el plângea. Nu doresc nimănui așa despărțire. L-au arestat, fiindcă a fost român.
Moldova Mea: povestea de familie a surorilor românce Calea-Valea
Pe tataie l-au dus la o pușcărie din Bălți, unde l-au bătut, l-au schingiuit și l-au chinuit. «Câți ruși ai împușcat?», îl întrebau în limba rusă, dar el nu știa rusește. Un bătrân care stătea și el încarcerat a încercat să-i explice tatălui în limba română ce vor acești oameni de la el. A fost împușcat pe loc pentru că și-a deschis gura.
După nouă luni de închisoare, tataie s-a întors la Sculeni să ne caute. Vecinii din sat ne-au povestit mai apoi că nici nu l-au cunoscut, atât de istovit era. Pe cap, în loc de fes, avea o mânecă de la un mantou, iar în picioare avea niște bocanci rupți, legați cu sârmă. Mergea pe la toți și întreba de noi, însă așa și nu ne-a găsit.
Tataie a crezut că am pierit și a plecat peste Prut. Noi eram sigure că tataie s-a pierdut și că nu-l vom mai vedea niciodată.
Am plâns toată viața. I-am scris versuri când nici nu știam a scrie: «Era de vină Prutul». După plecarea lui tataie a fost numai bocet și jale. Mama noastră se descurca foarte greu, ne-a ars casa, umblam pe la gazde. Nu și-a găsit alt bărbat, nu s-a recăsătorit, n-a vrut să ne aducă alt tată. Poliția îi spunea: «Иди в Румынию!» (l. rusă – Pleacă în România!), dar unde să meargă, la soțul pe care l-a pierdut, pe care-l credea mort?
La școală, eu și cu Olga primeam numai nota doi din cauza accentului românesc. Vorbeam și scriam corect: cearșaf, cutie. La dictare, ne spunea să scriem «amu», dar noi scriam «acu». Învățătoarea de limba moldovenească se enerva pe noi și ne spunea că ne scoate limba din gură pentru asta.
Cea mai frumoasă veste a venit peste 17 ani, când tataie a venit acasă. Arăta exact așa cum îl țineam minte, la fel ca Amza Pellea. Când l-am văzut în carne și oase, am strigat «Tataie!» și am murit. Am început să plângem și eu, și sora cu lacrimi de bucurie. Îmi amintesc cum tataie venea cuprins cu mamaie, cravata i-o flutura vântul și amândoi cântau «Zaraza».
Cum am suferit noi aici, așa a suferit și tataie peste Prut. A trăit la Voinești, s-a recăsătorit și a avut copii. Le povestea despre noi. Când i-am cunoscut, am devenit frați adevărați, practic i-am crescut de mici. Ne înțelegeam bine și cu soția a doua. O numeam «mămăica» până la moarte. Am fost fericite că l-am întâlnit pe tataie. Târziu, dar l-am întâlnit.
Insulte ca «românce spurcate» am auzit toată viața. «Du-te în România, că ești cu românii!», așa ne strigau în spate. Păi, cu ce sunt vinovată că tăticul a fost român? Nici nu mai putem spune cu mândrie că suntem români, primim numai ghionturi. Ne strigau să trecem Prutul. L-aș trece, dar nu am voie!”.
