Tragediile care ne bombardează în aceste zile ne obligă să ne gândim cum ar fi fost dacă autoritățile și-ar fi făcut datoria, dacă le-ar fi păsat de oameni. Cei 32 de tineri care au pierit în incendiul de la Clubul „Colectiv” din București n-ar fi trebuit să aibă darul premoniției pentru a nu alege să meargă în seara de 30 octombrie în acel loc fatidic, dacă ar fi știut că vor fi în siguranță acolo. Și pasagerii din avionul rusesc prăbușit în Egipt – veste sosită la câteva ore după catastrofa de la București, care a îndurerat și câteva familii din Republica Moldova –, ar fi așteptat o altă cursă, dacă presupusa bombă de la bordul aeronavei n-ar fi fost, spun unii, o replică la intervenția militară a Rusiei în Siria.
În lumea asta există prea multă nefericire, prea mult imprevizibil ca să mai poți suporta și crimele comise de niște funcționari de stat care își neglijează fișa postului. De aceea au protestat zeci de mii de români în București și în alte orașe ale țării, cerând demisia politicienilor responsabili de extinderea corupției ucigașe. Și, iată, premierul Victor Ponta nu a rezistat presiunii și emoției uriașe pe care au provocat-o tragedia de la „Colectiv” și azi și-a anunțat demisia, asumându-și partea de vină pentru cele întâmplate.
Și la Chișinău societatea civilă protestează de circa șase luni de zile, dar fără ca cei de la putere să acționeze în sensul revendicărilor populare. Dimpotrivă. Este răsturnat un guvern printr-o alianță transpartinică și transideologică a clasei politice doar pentru faptul că primul-ministru a cerut – e drept, abia după arestarea șefului său de partid – scoaterea instituțiilor de drept de sub control politic și privat. „Până aici ți-a fost, domnule Streleț. Ai călcat linia roșie!”, i-au spus colegii de alianță, împinși din spate de cel care nu acceptă să nu i se răspundă la telefon, tot el și omul despre care se zice că ar controla Republica Moldova de la un capăt la celălalt. De când s-a retras din viața publică, unii chiar au început să se îndoiască de existența fizică a respectivului personaj, nemaivorbind de temeiul acuzațiilor ce i se aduc. Poate că atotputernicul oligarh este doar „partea noastră de umbră”, cum a spus odată Andrei Pleșu despre C.V. Tudor, poate este proiecția întrupată a compromisurilor, lașităților, trădărilor, faptelor rușinoase și inavuabile săvârșite de noi? O prelungire a regimului comunist, pe care nu am știut să-l îngropăm așa cum s-ar fi cuvenit, consecința lustrației amânate, „sinteza” scheletelor din dulapul politicienilor moldoveni?...
Și Mihai Ghimpu, unul dintre șefii de partid chemați să pună umărul la înălțarea noii construcții politice după demiterea guvernului Streleț, vine să îngroașe misterul. Într-un talk-show televizat de acum două zile liderul PL a spus că ridicarea imunității lui Vlad Filat a fost urmarea încercării acestuia – despre care s-a discutat în ajun și în coaliție - de a-l demite pe procurorul general. Și Gurin a trebuit să-și asume inițiativa, ce era să facă?... S-a bucurat de largul concurs al parlamentarilor, inclusiv al celor de la PL, care au votat pentru ridicarea imunității și, pe cale de consecință, pentru arestarea lui Filat. Dacă lucrurile așa au stat, ar fi de pus două întrebări: de ce nu a insistat procurorul general – mânat, înțelegem de la dl Ghimpu, de propriul instinct de autoapărare – și pentru anchetarea celorlalți șefi de partide, participanți la „complotul” împotriva sa? Ori dacă totuși n-a fost un gest spontan și probele împotriva lui Vlad Filat erau covârșitoare de ce dl Gurin nu a acționat conform legii, ci a solicitat încarcerarea președintelui PLDM într-un anume moment politic?
Ca să nu mai amintim de suspecta sincronizare a cererii de ridicare a imunității cu presiunile străzii, orchestrate de Renato Usatîi – el însuși un vechi client al procuraturii, dar care se bucură de o suspectă indulgență din partea acesteia. Întrebări din seria „Dosarelor X”, încă puțin și vor apărea și extratereștrii…
Până se lămuresc dedesubturile evenimentelor din ultimele două săptămâni, liberalii au toate șansele să se trezească într-o alianță de guvernare alături de comuniști. Democrații au și început negocierile cu PCRM-ul lui Voronin, unde găsesc o admirabilă unitate de vederi. „Partidul Democrat este gata să coalizeze inclusiv cu PCRM, dacă asta va asigura stabilitate și va apropia integrarea europeană… Am înțeles că și ei au viziuni proeuropene”, a declarat Andrian Candu, președintele Parlamentului. Deputatul comunist Artur Reșetnicov i-a confirmat grabnic impresiile: „Dorim să construim o Moldovă europeană aici, în Moldova. Asta înseamnă standarde de viață europene, fără sărăcie, fără corupție”.
Auzi și nu-ți vine să crezi. Vocabula „integrare europeană”, calificativul „pro-european” au ajuns azi între Prut și Nistru să nu mai însemne nimic, ba mai rău, sună a batjocură. Dacă vrei reforme și standarde europene, îți pleci urechea la cerințele cetățenilor, așa cum a făcut-o în cele din urmă și premierul român Victor Ponta, nu demiți un guvern pentru exact ceea ce și-a dorit să facă: să relanseze lupta anticorupție – ingredientul fără de care nu se poate imagina nici eradicarea sărăciei, nici apropierea de Europa. Mare atenție la vorbele pe care le rostim, dacă nu le acoperim cu fapte. Cuvintele au prostul obicei să se răzbune!...
Un moment al adevărului trăiește și PLDM care urmează să decidă dacă participă sau nu la guvernare. Principala forță pro-europeană, cea care a condus toate guvernele din ultimii șase ani, liberal-democrații se află azi la răspântie: să accepte invitația PD, asumându-și automat o poziție secundă și o umilință în plus, ori să treacă în Opoziție, unde îi așteaptă purgatoriul: despărțirea de oportuniștii care, rupți de sursele de finanțare, își vor căuta un alt patron? Alegând Opoziția, liberal-democrații vor fi mai puțini, dar își vor salva bruma de onoare câștigată atunci când au îndrăznit, pe ultimii metri, să înfrunte „mașinăria Plahotniuc”, pentru a renaște, cândva, eventual sub o nouă titulatură, într-o altă construcție de partid…
Joaca iresponsabilă de-a politica, ping-pongul cu destinul național au compromis iremediabil „elitele” conducătoare, iar țara se scufundă tot mai mult într-o lipsă cronică de soluții. De fapt, în aceste zile se curăță terenul pentru apariția unor proiecte politice radical diferite, formate din oameni pentru care rigoarea morală și responsabilitatea în fața cetățenilor să nu fie o vorbă goală. Ne dorim o clasă politică nouă, care să nu mai trateze țara ca pe o pradă, să nu vadă guvernarea ca pe o sursă de înavuțire personală, ci ca pe o demnitate în serviciul public, așa cum cer în stradă românii de peste Prut și cum își doresc și frații lor din Moldova. Există o mare așteptare și chiar, aș spune, o disponibilitate afectivă pentru această ofertă care nu poate întârzia prea mult.
