Apariția în românește, la editura Polirom, a Povestirilor din Kolîma de Varlam Șalamov este un adevărat eveniment. Avem a face, în primul rând, cu o remarcabilă întreprindere editorială: două volume compacte, totalizând peste 1150 de pagini, în traducerea semnată de Ana-Maria Brezuleanu, Magda Achim și Alexandra Fenoghen.
Născut în 1907, Varlam Șalamov a fost arestat și condamnat în mai multe rânduri, ca urmare a unor acuzații ce ni se par astăzi absurde, dacă nu chiar ridicole: mai întâi pentru difuzarea clandestină a Testamentului lui Lenin, apoi pentru activitate contrarevoluționară troțkistă, în fine – ca o încununare a absurdului – pentru că a afirmat că Ivan Bunin, care luase premiul Nobel în 1933, este un mare scriitor.
A fost internat la început într-un lagăr de muncă din Ural iar ulterior în lagărele din Kolîma, unde a muncit în mine. Se îmbolnăvește grav de mai multe ori și supraviețuiește doar fiindcă are șansa să devină felcer, lucrând în spitalele pentru deținuți dar beneficiind de condiții mai bune.
Abia în 1956, la trei ani după moartea lui Stalin, capătă aprobarea de a se stabili la Moscova. Colaboreză la diferite reviste și continuă redactarea Povestirilor din Kolîma care apar mai întâi, parțial, în Occident. Ultimii ani de viață îi sunt întunecați de boală și de suferință: e internat într-un azil de bătrâni apoi într-un spital de psihiatrie, unde moare în februarie 1982. Varianta completă a Povestirilor din Kolîma, după care s-a făcut și traducerea românească, apare în Rusia abia în 1989.
Povestirile lui Șalamov sunt una din cele mai zguduitoare mărturii despre universul concentraționar. Scriitorul înfățișează o tipologie umană de o varietate extraordinară și reconstituie totodată, din sute de secvențe revelatoare, cotidianul Gulagului. Șalamov însuși avertiza că e foarte greu să definești formula narativă a povestirilor. Ele s-ar situa undeva între literatură și document, nota lor comună fiind omniprezența suferinței.
Spre deosebire de Soljenițîn, cu care de altfel a intrat în polemică, Șalamov crede că lagărul este o experiență tragică extremă, o experiență profund negativă care îl mutilează sufletește în chip iremediabil pe individ. Scopul ultim al monstruoasei mașinării concentraționare ar fi acela de a coborî omul „la nivelul unui animal”. Lagărul, mai spune Șalamov, este o „decădere morală pentru toți”, pentru victime, dar și pentru călăi.
Povestirile din Kolîma se impun ca una din scrierile majore ale atât de întunecatului și atât de însângeratului secol XX.
