La 25 de ani de la căderea comunismului, Alexandru Vişinescu, primul torționar și primul comandant de penitenciar din perioada comunistă trimis în judecată pentru crime împotriva umanităţii, a fost condamnat la 20 de ani de închisoare. Premieră absolută în România și, s-ar părea, și în fostul lagăr comunist.
Deși nu se face, să-i urăm omului sănătate și viață lungă. Altfel
pedeapsa va rămâne doar simbolică. Pentru a se putea bucura în întregime de ea ar trebui să trăiască până la 110 ani. Și asta, din păcate, nu se va întâmpla. Omul are 90 de ani și este de pe acum un fel de strigoi zaharisit, și la propriu, și la figurat. Și mai puțin probabil să aibă forța financiară să plătească 300.000 de euro, cu titlu de despăgubiri, unor urmaşi ai victimelor sale, deși i s-a pus sechestru pe imobilul în care locuieşte şi pe acţiuni pe care le are la o societate de investiții financiare. Din fericire pentru urmaşii victimelor, aici cel condamnat răspunde împreună cu Ministerul Finanţelor Publice, Ministerul de Interne şi Administraţia Naţională a Penitenciarelor.
Brută rudimentară, ne-lipsit de o șmecheria vicioasă care ține loc de inteligență, omul a încercat să extindă această solidaritate și în cazul culpei pentru care a fost condamnat. Prezent la toate termenele de judecată, a refuzat să se apere. Nu pentru că i-ar fi fost lezată onoarea. Omul suferea de singurătate: „Nu văd pe nimeni de la Direcția Penitenciarelor, să vină cineva de la ei. De ce nu vine? Din ordinul lor am făcut, nu de capul meu.“ Și, în felul lui, avea drepate. Vișinescu a fost o rotiță într-un mecanism. Iar mecanismele pot fi aduse în fața tribunalelor doar simbolic. Oamenii, da. Dar oameni ca el nu acceptă că pot fi condamnați nu pentru aplicarea regulamentelor care aveau ca țintă exterminarea deținuților politici, ci pentru exces de zel.
Cât timp Alexandru Vişinescu a condus penitenciarul Râmnicu Sărat, deţinuţii erau supuşi unor condiţii de existenţă sau tratament de natură să ducă la distrugerea lor fizică, fără medicamente, îngrijire sau asistenţă medicală adecvate. Netratarea bolnavilor, refuzul de transfer către spitalele penitenciar, lipsa hranei și a încălzirii, pedepsele abuzive, bătaia şi alte violenţe erau menite să ducă la exterminarea deținuților. Iar aici Vișinescu a excelat prin brutalitate și sadism.
Din păcate, pentru „oameni” ca el pedeapsa e simbolică și târzie. Acum 25 sau 20 de ani ar mai fi avut sens. Dar n-au vrut Ion Iliescu și tovarășii lui de drum. Aveau nevoie de toate resturile vechiului regim. Și au salvat tot ce s-a putut, de fapt, totul, la adăpostul sloganului „fără violență”. Au vrut să preîntâmpine legea talionului, de care mulți erau ispitiți, dar au evacuat astfel și „legea” care pedepsea crima. Și prin fanta asta, largă, a trecut falnic, fără păs, comunismul rezidual și, mai ales, uneltele sale de tipul Alexandru Vișinescu.
Știu, dreptatea omenească e limitată. Cât despre dreptatea divină… Te uiți la Alexandru Vișinescu și te întrebi: oare Dumnezu există?
