Psihodrama europeană a Greciei pare a opune Atena Germaniei, ca și cum ar fi două lumi și două culturi diferite, realitatea metaistorică fiind însă cu totul alta, mult mai complexă. Nu doar că identitatea culturală a Germaniei moderne s-a construit pe obsesia Greciei antice, dar însăși imaginea pe care o avem cu toții despre identitatea culturală a Greciei este de fapt o creație germană.
Nu, nu e un paradox ieftin, ci o realitate cultural-istorică. Imaginea clasică despre Grecia, cea pe care o învățăm în școli și pe care o păstrăm în cap toată viața este o invenție a romantismului german.
Totul a început cu Winckelmann, pe la jumătatea sec. XVIII, Winckelmann cel obsedat de măreția Helladei antice, care a întemeiat arheologia modernă, idealizând însă virtuțile Greciei antice, pe care le opunea rigorii imitative romane, latine.
Apoi, un alt german, Friedrich Nietzsche a fost cel care a introdus distincția — astăzi devenită universal acceptată — între “apollinic" și "dionisiac”. Nietzsche a împărțit cultura greacă în două, fãcând acea distincție premergătoare psihanalizei, prin care civilizația greacă antică ar prezenta, simultan și antagonist, o latură bună, solară, optimistă (apollinicul) și una sumbră, orgiastică, asocială (dionisiacul). Distincția este astăzi universal acceptată, chiar dacă e falsă, dar ea a fost introdusă de un german: Nietzsche.
Germanul Schliemann este apoi cel care a descoperit Troia, mai precis el a fost cel care toată viața a visat atât de mult la o Grecie mitologică încât a reușit să o recreeze, dezgropând ruinele antice pe care și astăzi le numim: Troia.
Fără acești filologi germani nu am avea în structura noastră mentală Grecia așa cum o avem astăzi. Grecia simbolică așa cum o cunoaștem a fost creată de acești oameni… care erau germani și care își zideau propria lor identitate în raport cu o antichitate grecească reconstruită.
Romantismul literar german, pe care de fapt s-a construit identitatea culturală colectivă a nemților, s-a bazat pe obsesiile antice ale unora precum poetul Hölderlin, ale cărui poezii căutau să reproducă metrul și cadența limbii grecești a poeților Antichității.
A venit apoi Martin Heidegger, care în secolul XX a recreat filosofia germană, fiind unul din ideologii subtili ai nazismului, dar dezvoltând în același timp o complexă mistică a limbii care făcea din germană singura limbă din istorie ce ar putea rivaliza cu greaca veche.
Ceea ce este însă revelator, vizavi de atitudinea celorlalți față de Grecia, e faptul că întregul complex mitologic care reprezintă Grecia în mentalitatea europeană a fost întotdeauna disociat de grecii care trăiesc acolo. Toți acei elinofili germani care au construit imaginea Helladei au disprețuit grecii contemporani lor. E ca și cum grecii adevărați, vii, au fost excluși din imaginea mitologică pe care alții o revendică și o pun la temelia Europei.
Grecia rămâne astfel un trecut care nu mai trece.
