S-a crezut o vreme că fărâmițarea politică este un semn de democrație, deși exemplele concrete au arătat că ea duce direct la instabilitate. De pildă, in primele alegeri libere din Polonia, în 1991, datorită pragului electoral foarte coborât, mai bine de 100 de partide au participat la alegeri, dintre care 29 au intrat în Parlament. Nici unul din acele zeci de partide nu a obținut atunci mai mult de 13% la scară națională, ceea ce a dus la un Parlament total disfuncțional.
La fel, Italia, în deceniile de după război, a fost într-o stare de instabilitate politică permanentă, cu guverne care se schimbau anual și partide a căror etichetă politică avea puțină importanță, întrucât fiecare din ele era mai degrabă domeniul personal al liderilor momentului.
Există țări cu un sistem politic baroc, unde un guvern nu poate fi decât de coaliție: Belgia de pildă. Țările de structură federală și multi-etnică au cel mai adesea, precum în cazul Belgiei, partide politice împărțite pe linii etnice, ceea ce face că este absolut imposibil ca o formațiune politică să conducă singură. E nevoie atunci de un guvern de coaliție sau o coabitare.
In Belgia, de pildă, este absolut obligatoriu —și oricum nu s-ar putea face altfel— ca guvernul să fie compus din reprezentanți politici atât ai francofonilor, cât și ai flamanzilor.
Pe lângă asemenea complicații politice, un model complex de guvernare de dat de ceea ce se numește “coabitare". Altfel zis - „a locui in comun”. E vorba în general de sisteme politice prezidențiale, sau semi-prezidențiale, în care președintele și guvernul reprezintă partide politice, sau coaliții, rivale. România a cunoscut asta foarte bine în ultimii ani, prin rivalitatea permanentă dintre președintele conservator Băsescu și guvernul condus de Victor Ponta, socialistul.
La fel, în Ucraina președintele Viktor Iușcenko a fost obligat să-l numească în 2006 prim ministru pe cel mai mare dușman al său, Viktor Ianukovici.
In Franța, s-a întâmplat chiar ca o coabitare să fie precipitată, grăbită, produsă s-ar putea spune printr-o eroare de apreciere politică. Astfel, fostul președinte francez Jacques Chirac, pe vremea când mandatul prezidențial era încă de șapte ani, în 1997 a ținut să dizolve Parlamentul, în contextul unor greve, sperând să obțină o majoritate parlamentară mult mai solidă pentru formațiunea lui conservatoare, în cei cinci ani de mandat ce îi rămâneau. In loc de asta, în alegerile precipitate, care nu erau deloc necesare, au câștigat socialiștii, rămânând la putere cinci ani, cadou politic neașteptat, ducând la o coabitare extrem de dificilă.
Chirac încercase să-l imite în asta pe predecesorul său, François Mitterrand, care cu un deceniu inainte, în 1988, făcuse exact același lucru, dizolvase parlamentul pentru a scăpa de guvernul de dreapta care atunci era condus… de el, de Jacques Chirac. Numai că acolo unde Mitterrand reușise, în cazul lui Chirac totul s-a întors împotriva lui și a trebuit să conducă cinci ani cu un guvern ostil și un parlament în permanentă sfâșiere internă.
O coabitare este și ceea ce se intâmplă in acest moment în Statele Unite, unde republicanii au preluat controlul asupra ambelor camere ale Congresului - Senatul și Camera Reprezentanților și unde Obama va fi forțat să conducă, în următorii doi ani, cu un legislativ ostil.
Trebuie văzut însă și reversul medaliei, care e acela că modelul politic al coabitării este de fapt un epifenomen al unei autentice democrații. Doar în democrații o țară poate funcționa în vreme ce e condusă simultan de formațiuni politice rivale.
-----------------
Cu toate riscurile inerente pe care le comportă desemnarea unui guvern cu sprijin politic minoritar, prin urmare vulnerabil si dependent de fluctuațiile politice din legislativ, aceasta soluţie este singura care poate depăși impasul politic, spun mai mulţi experţi. Republica Moldova a avut experienţa unui guvern minoritar. Este vorba de guvernul Braghiş care a activat în perioada 1999-2001. Acesta a rezultat însă nu din cauza unor negocieri eşuate între partidele politice după alegerile parlamentare, ci pentru că una din componentele alianţei de guvernare de atunci - PPCD - a făcut front comun cu opoziţia comunistă şi a demis guvernul Alianţei pentru Democraţie şi Reforme – Guvernul Sturza. Iată cum îşi aminteşte situaţia de atunci deputata în acea perioadă Ecaterina Mardarovici:
„Ceea ce a fost atunci cu Guvernul Braghiş a fost un guvern minoritar, dar într-o situaţie nu de negocieri, ci într-o situaţie în care partidele încercau să se tragă în ţeapă unul pe altul. Mi-e în grijă că acelaşi lucru se poate întâmpla şi acum. Crizele nu vor fi evitate. Nu sunt adepta unui guvern minoritar, luând în consideraţie şi experienţa din ţări cu democraţie avansată aceasta e demonstrat că un astfel de guvern este foarte vulnerabil. În condiţiile Republicii Moldova asta înseamnă riscuri de crize politice, parlamentare cât mai dese, mai ales că avem de votat foarte multe reforme, de îndeplinit prevederile Acordului de Asociere.”
Experienţa arată că executivul moldovenesc în general nu e foarte imun la schimbările raportului de forţe în legislativ.
Atunci când nu are sprijinul majorităţii parlamentare pe anumite proiecte de legi sau politici , Guvernul poate să-şi asume răspundere pentru acestea, însă cu riscul de a fi demis ulterior prin moţiune de cenzură. Asumându-şi acest risc Guvernul Leancă, dar şi cel condus de Filat, au reuşit să promoveze pachete de legi pentru care în acel moment nu se găsea consens în cadrul coaliţiei majoritate. Acest lucru demonstrează cât de legat este guvernul de parlament, motiv din care un guvern cu sprijin politic minoritar ar putea duce inevitabil la alegeri anticipate spune analistul politic, profesorul universitar Mihai Cernenco:
„Un guvern minoritar va putea fi şantajat foarte uşor şi va stopa procesul de integrare europeană, pentru că Acordul de Asociere are un pachet întreg de legi care ar putea să nu fie susţinut. Noi am avut pe timpuri un guvern minoritar a lui Braghiş, pe timpuri, şi ştim că astfel de guverne sunt guverne şantajabile, sunt nu de lungă durată aceste guverne, nu pot adopta legi serioase şi promova reforme. De aceea, atunci când vorbim de un guvern minoritar afirm că acesta este un pas spre alegeri parlamentare anticipate.”
Mai mulţi analişti sunt de părerea că formarea unui nou guvern minoritar este foarte probabilă acum, după ce PLDM şi PD au bătut palma, semnând, astăzi, acordul de constituire a coaliţie minoritară. Ecaterina Mardarovici nu exclude că cele două partide proeuropene au încheiat în secret şi o înţelegere pe termen lung cu PCRM, ceea ce ar însemna că viitorul guvern ar putea fi minoritar, doar de formă, iar de facto având un sprijin suficient de sigur.
