De-a lungul ultimilor 25 de ani am purtat numeroase dialoguri cu criticul literar, prozatorul și comentatorul politic, marele anglist și distinsul profesor al Universității de Vest din Timișoara care este Mircea Mihăieș. Au apărut câteva volume, le-am strâns apoi într-unul masiv care a văzut lumina tiparului în 2011 la Curtea Veche Publishing, sub titlul „O tranziție mai lungă decât veacul. România după Ceaușescu”. Este vorba de câteva teme esențiale pentru înțelegerea dificultăților, sfidărilor, dilemelor, iluziilor și deziluziilor cu care societatea românească se confruntă de două decenii și jumătate încoace. Voi încerca să le sintetizez în rândurile ce urmează.
În primul rând, este vorba de ceea ce numesc comunismul rezidual, sau de ceea ce regretatul Corneliu Coposu a identificat drept sindromul neocomunist. Mai mult decât în alte state post-comuniste, în România a avut loc o regrupare instantanee a unei nomenclaturi care nu a dorit să accepte consecințele revoluției din decembrie 1989. Ion Iliescu s-a făcut port-drapelul acestei revanșe nomenclaturiste, ajutat de personaje precum Petre Roman, Virgil Măgureanu, Nicolae Văcăroiu, etc. A prins ființă ceea ce H.-R. Patapievici a numit sistemul Iliescu.
Primii ani post-Ceaușescu au fost dominați de conflictul dintre neo-nomenclaturiști, porniți de-acum pe calea îmbogățirii frauduloase (capitalismul de pradă), și renăscuta societate civilă. Ceea ce numim societate politică a fost scindat și continuă să rămână un tot profund eterogen. A lipsit și cred că încă lipsește ceea ce sociologul Ralf Dahrendorf a privit drept o condiție a consolidării democratice reușite: consensul asupra valorilor ultime, cele care, prin Constituție, fac spațiul politic unul al conlucrării. În vara anului 2012, atacul împotriva statului de drept, adică lovitura de stat avortată organizată de Victor Ponta, Crin Antonescu și Dan Voiculescu, a simbolizat tocmai această nedispărută falie. Nu contează dacă Ponta este îndrăgostit de idealurile comuniste, se prea poate să nu fie. Dar este prizonierul mentalului comunist, minte și când spune „bună ziua”.
În al doilea rând, abia în timpul președinției lui Traian Băsescu, mai exact spus pe 18 decembrie 2006, a avut loc acea despărțire a apelor (preiau formularea de la Doina Jela) în raport cu trecutul traumatic. Asumarea de către șeful statului a Raportului Final a fost, cum a scris Ioan Stanomir, un act refondator. Predecesorii lui Traian Băsescu, Ion Iliescu și Emil Constantinescu, au evitat o asemenea acțiune de ruptură decisivă și tenace cu trecutul dictatorial. Primul a negat însăși necesitatea condamnării comunismului, o idee pentru care a nutrit toată viața o nedezmințită pasiune. Cel de-al doilea, probabil anticomunist, a plătit tribut propriei vanități, s-a amăgit că simpla sa prezență la Cotroceni însemna sfârșitul moștenirilor totalitare. În fapt, statul de drept nu poate funcționa credibil și eficient dacă nu are loc o separare de ceea ce președintele german Roman Herzog a numit cândva statul de nedrept (Unrechtsstaat).
În al treilea rând, prezența lui Ion Iliescu în politica românească a ultimului sfert de veac a fost una global negativă, asemeni experienței comunismului, evident fără elementele de teroare în masă din trecut. Ion Iliescu a personalizat în chip extrem spațiul politic și a impus valori pseudo-democratice. A mizat pe un naționalism strident și ieftin, s-a înfrățit, prin „Patrulaterul Roșu", cu extremiștii de tip Corneliu Vadim Tudor și protocroniștii gen Mihai Ungheanu. Nu cred că în vreo altă țară post-comunistă ar fi fost posibilă renașterea politică a unor lachei ai dictaturii defuncte precum Vadim Tudor și Adrian Păunescu. De aici și însemnătatea vitală a „Apelului către lichele" al lui Gabriel Liiceanu și a Proclamației de la Timișoara.
În al patrulea rând, a persistat o criză a valorilor și a memoriei, încurajată de cinismul preponderent în rândul clasei politice. Fără a idealiza personalitatea celui care își încheie mandatul acum, cred că abia odată cu Traian Băsescu a avut loc un seism moral în România. A plătit pentru aceasta cu două suspendări. La alegerile din noiembrie 2014, Monica Macovei a simbolizat ceea ce, împreună cu Marius Stan, definim drept altruismul civic. Este de sperat că președintele-ales, Klaus Iohannis, va reuși să ducă mai departe acest demers.
În al cincilea rând, economic vorbind, România a izbutit să se mențină pe linia de plutire, piața liberă s-a dezvoltat, a apărut o clasă de mijloc pentru care valorile liberale contează în chip vital. Statul profitocratic de tip nomenclaturist și beneficiarii săi, oligarhii tranziției, au primit lovituri puternice prin acțiunile de eradicare a corupției. În acest sens, trebuie accentuat rolul fundamental al unor instituții precum DNA și ANI, devenite ținte predilecte ale atacurilor sistematice (și toxice) ale mediilor de (dez)informare ancilare, controlate de baronii pesediști și de alți inamici ai statului de drept.
În al șaselea rând, alegerile din 2014 indică o tendință care, este de anticipat, se va dezvolta în anii ce urmează, efect al schimbării de generație din viața politică și intelectuală. Mă refer la geneza și afirmarea patriotismului constituțional. În pofida campaniei xenofobe a lui Victor Ponta, Klaus Iohannis a fost votat de o majoritate impresionantă a cetățenilor care au participat la alegeri. Fobiile etnocentrice și ortodoxismul de circ s-au dovedit contraproductive.
În fine, comparată cu situația din alte țări din zonă, democrația românească s-a dovedit mai solidă decât, să spunem, cea din Ungaria. Altfel spus, în pofida avantajelor colosale de care a dispus Victor Ponta în 2014, orbanizarea țării a eșuat. În momentul în care scriu acest articol, pontocrația se află într-o agonie terminală, în multe privințe similară celei a regimului Ceaușescu în noiembrie 1989. Dar ne aflăm acum la un alt ceas istoric, România face parte din UE și NATO, subiecții de odinioară sunt acum cetățeni care își cunosc drepturile. De aici și tentația unui optimism moderat.
