Credeam că nu mai am lucruri esențiale de aflat despre Stalin și vremurile sale, îmi închipuiam că citisem cam tot ceea ce putea lumina natura unui despotism fără egal în istorie ca număr de victime și ca violență paroxistică. Fratele geamăn, nazismul, a fost contrapartida sa nu mai puțin diabolică și genocidară, dar a durat numai 12 ani și nu s-a transformat într-o mișcare globală. Cartea lui Simon Sebag Montefiore despre curtea lui Stalin m-a convins că mai avem mult de săpat în această arheologie a terorii, îndeosebi în direcția prosopografică, a interpretării psihologiei celor situați la cârma Imperiului Roșu vreme de decenii. Mi-am amintit, citind această fascinantă incursiune în universul de coșmar al curții staliniste, de volumul istoricului și jurnalistului german Joachim Fest despre stăpânii celui de-Al III-lea Reich. Avem nevoie de o lucrare similară despre stăpânii României comuniste, o analiză deopotrivă a structurilor de putere și a elementelor subiective care au determinat adeseori luarea unor decizii cu efecte cataclismice.
Am citit pe nerăsuflate cartea lui Montefiore atunci când a apărut la editura Knopf, în 2004. Am menționat-o admirativ, în repetate rânduri, în propriile mele scrieri. A apărut acum la Polirom, in traducerea lui Catalin Dracsineanu, și o recomand tuturor celor pe care îi interesează cum a funcționat sistemul, care au fost secretele puterii în Rusia stalinistă, cum și prin cine își exercita tiranul dominația. Este vorba de un tip de oligarhie esențial diferită, la capitolul personalități, de aceea din timpul lui Lenin. N-a mai rămas nimic din fraternitatea originară, din camaraderia care îi lega, dincolo de divergențe uneori acute, pe oameni ca Grigori Zinoviev și Nikolai Buharin, Mihail Tomski și Iuri Piatakov, Lev Troțki și Aleksei Rîkov, Lev Kamenev și Karl Radek. Anturajul lui Stalin este format din indivizi mediocri, personalități autoritare in sensul descris candva de Theodor W. Adorno si Erich Fromm--de o abjectă obediență cu cei de sus, despotici, vindicativi și sanguinari cu cei de jos. Spre a relua caracterologia din Darkness at Noon de Arthur Koestler, alături de 1984 de Orwell cel mai important roman politic al veacului XX, trecuse timpul lui Rubașov, venise acela al lui Gletkin.
Oamenii promovați de Stalin, magnații sistemului, cum îi numește istoricul britanic, unii provenind din eșaloanele doi și trei ale Vechii Gărzi bolșevice (Viaceslav Molotov, Anastas Mikoian, Valerian Kuibîșev, Lazăr Kaganovici, Serghei Kirov, Andrei Jdanov, Kliment Voroșilov), alții, parveniți politici care își datorau ascensiunea în exclusivitate dictatorului (Gheorghi Malenkov, Lev Mehlis, Nikolai Ejov, Nikita Hrușciov, Lavrenti Beria, Nikolai Bulganin, Viktor Abakumov, Aleksandr Poskriobîșev) au renunțat în chip voluntar la orice autonomie a gândirii (dacă o vor fi avut vreodată). Nu au decât un scop: să îndeplinească orbește ordinele lui Stalin, să le anticipeze și să exceleze în a le materializa. Unica lor aspirație: să-i intre-n voie, să-i satisfacă infinita vanitate, să se facă indispensabili. Se denunță între ei, se calomniază, își înfig reciproc jungherele în spate, se batjocoresc (Malenkov este ținta continuă a unor glume grețoase legate de obezitatea sa), totul sub masca devotamentului pentru cauză. Mâna dreaptă a dictatorului, șeful său de cabinet și responsabilul pentru cele mai sensibile misiuni, Aleksandr Poskriobîșev, îl informează pe Stalin despre viața intimă a copiilor săi, dar și despre sifilisul lui Beria. În nimeni nu are Stalin mai multă încredere decât în acest infam zelot. Ceea ce nu exclude prigonirea, arestarea și împușcarea soției sale, Bronislawa (Bronka).
Apar și scelerații fanatici din "democrațiile populare", întotdeauna gata să se înjosească în fața zeului infailibil. Responsabil cu serviciile secrete și cu ideologia în Polonia sovietizată, Jakub Berman, participă la agapele din dacha lui Stalin împreună cu mafioții de la Kremlin. Când Stalin poruncește să înceapă dansul, Berman valsează cu Molotov. Mi-l pot imagina pe Gheorghiu-Dej dansând cu Malenkov ori cu Kaganovici...
Seful NKVD din anii 30, executat in 1938, Genrikh Iagoda, colecționa chiloți de damă si ilustrații pornografice. Urmașul său, după interludiul Ejov (cu ale sale inclinații homosexuale rezolvate in vilele poliției secrete), Lavrenti Beria, era un violator in serie. Asemeni lui Hitler, Stalin știa perfect cine sunt servitorii săi, strângea probe menite a fi utilizate la momentul potrivit. Deboșarea este fără limite, propriul fiu al dictatorului, Vasili, este un desfrânat dipsoman. Morala proletară este pentru proletari, nu pentru nomenclatură.
Niciun fel de reticență, niciun fel de scrupule morale de la acești fanatici ai servilismului total și definitiv. În timpul Marii Terori, asemeni birocraților naziști, ei acționează în direcția dorințelor (exprimate direct ori doar sugerate sibilinic) celui pe care îl adoră nu fără un continuu sentiment de spaimă (un fel de sindrom Stockholm colectiv). În cercul intim domnește suspiciunea: fiecare bănuiește pe fiecare, baronii se lucrează unul pe altul. Din când în când, bossul (khoziain) decide că trebuie să mai cadă câte un cap din anturajul său. Le trimite semnale magnaților că nu există garanții că vor scăpa de pedeapsa justiției revoluționare daca vor mișca, măcar cu o iotă, în front. Vechii prieteni, georgieni ca și el, nu sunt cruțați: Sergo Ordjonikidze se sinucide, Besso Lominadze este arestat și împușcat ca un câine turbat.
Colaboratorii cei mai apropiați ai "farului umanității progresiste" sunt, de fapt, o bandă de gangsteri politici. Este ceea ce avea să recunoască mai târziu vechiul bolșevic de origine armeană, Anastas Mikoian, în memoriile sale. La fel, Hrușciov admitea că sângele victimelor îi ajungea până la coate și mai sus. Dar în anii terorii se întrecuseră întru criminalitate. La mitingul de doliu din martie 1953, doar Molotov (a carui fostă sotie, Polina Jemciujina, de care divorțase la ordinul lui Stalin, se afla in Gulag) avea lacrimi în ochi pentru despotul mort. Toți insă erau in realitate fericiți că monstrul crăpase. Stalin nu-i iertase niciodată Polinei prietenia cu Nadia (Nadejda Allilueva), a doua sa sotie si, probabil, singura persoană pe care a iubit-o cu adevarat vreodată. Sinuciderea Nadiei în noiembrie 1932, percepută ca o imensă trădare personală, a declanșat revărsarea celor mai josnice instincte din psihicul tot mai deranjat al lui Koba. Paranoia tiranului se mula perfect pe logica paranoică a sistemului.
Montefiore discută totalitarismul și îi dă dreptate, în chip fundamental, lui Robert Conquest în critica făcută de marele kremlinolog școlii revizioniste. Dar subliniază și faptul că revizioniștii, în primul rând Sheila Fitzpatrick și J. Arch Getty, nu greșeau când vorbeau despre competiția centrelor locale în a depăși chiar și monstruoasele exigențe de la centru privind epurările. Ordinele veneau de la Stalin și mamelucii săi. Executarea lor era atributul organelor de partid și NKVD din variile republici, regiuni, raioane. Acolo acționau troicile ucigașe. Acolo se depășea planul...
Ce era de fapt în mintea lui Stalin? Simplu spus, bolșevismul său era unul exacerbat. Nu insă si unul neaparăt irațional daca gandești ca un bolșevic: teza ascuțirii luptei de clasă pe masura inaintării spre socialism era consecința logicii exclusiviste a leninismului. Ceea ce la Lenin era proto-totalitarism, la Stalin se radicalizează și devine totalitarism dezlănțuit. Categoria centrală în această cosmologie paranoică este aceea a "dușmanilor poporului". Imaginea dominantă este a "fortăreței asediate" și a primejdiei "calului troian". Cartea lui Simon Sebag Montefiore este cronica răscolitoare a unor timpuri infernale, un document istoric bazat pe mărturii de primă mână, pe memorii și documente de arhivă, dar este și o narațiune copleșitoare despre utopie, hybris, delir și teroare. Scrisă cu un talent literar de excepție, cartea intră în rândul lucrărilor clasice despre tirania stalinistă, alături de cele ale unor Robert Conquest, Robert Service, Boris Souvarine, Robert C. Tucker, Dmitri Volkogonov și Adam Ulam.
