Născut la 15 octombrie 1959 în satul Baurci-Moldoveni, Cahul. A absolvit Universitatea de Stat din Chişinău, facultatea jurnalistică. Şi-a început activitatea în anul 1979 la „Tinerimea Mldovei”. În prezent este redactor şef-adjunct la revista „Săptămâna”.
Luni
E dimineaţă. Şi parcă ieşi pe uşa casei avînd deja schiţată o agendă, dar cert e că nu-i nici pe departe clar ce va fi cu ziua asta. Încep să-i macin orele avînd memoria încărcată cu multe cîte le-am văzut ieri prin oraş, la televizor, pe site-uri sau mai ştiu eu pe unde. Nu. Creierul nu e o foia albă pe care ai scoate-o luni dimineaţă din casă. Nu e curată. E deja măzgălit pe ea fel de fel de cuvinte, desene, feţe, lozinci, răspunsuri, întrebări. Citesc un text în „Dilema” lui Pleşu. „Nu aş vrea să-i mint pe români, nu aş vrea să-mi fie ruşine de Laura, o fetiţă din Lugoj care m-a rugat să fiu curajoasă.” Monica Macovei scrie asta. Încerc să atribui aceste cuvinte vreunui om politic băgat în listele acelui 30 noimbruie. Îi trag unul cîte unul, dar văd la capăt de efort că e totuşi o haină care nu se potriveşte pentru nici unul din ei.
Marţi
Miroase a fum în Moldova. Nu. Nu - şi frunzele, şi iarba sînt prea verzi ca să aprindem ruguri prin grădini. Se înfierbîntă scena politică. Citesc o ştire în care mi se spune despre un pact de neagresiune semnat de partidele de la guvernare. Mă întreb: despre ce vor vorbi în campanie? Despre ora pînă la care se spune „bună dimineaţa”? Ne cam iau de proşti. La ora 12 s-a facut public sondajul IMAS-ului. Actorii politici nu sînt mulţumiţi de punctajul acumulat. Şi asta pentru că respondenţii sînt de fapt nişte oameni nemulţumiţi de prestaţia clasei politice. În plus, te întrebi: ce se întîmplă, ca să joc, între tîmplele omului, dacă el vrea să voteze pentru cel care nu spune nimic despre locuri de muncă, despre sănătatea oamenilor, despre frica bătrînilor
În rest, e o zi de marţi nespus de frumoasă, numai bună de pus în ramă.
Miercuri
Ziua aruncă la coş prima lună de toamnă. E deja octombrie şi crizantemele ne cotropesc în totalitate - în vaze, în curţi, prin grădini, între două pagini de carte, în comparaţii şi în romanţe. Multe crizanteme. Nu şi în simbolurile electorale. Astea cer mobilizare, optimism, implicare, convingere. Miniştrii unui partid prezintă rapoarte de activitate. Nu-mi amintesc bine dacă au prezentat şi acum un an. Ceea ce ştiu e că anul precedent nu a fost unul electoral. Merg spre redacţie şi caut semafoarele printre panouri publicitare. Roşul de pe unele panouri mă face să frînez la culoarea verde. Şi galbenul... Parcă am văzut pe undeva nişte afişe în galben. Ba nu. Îmi dau seama ca asta se întîmpla în cu totul altă campanie electorală. Ne-am cam politizat amintirile. Sînt amintiri de stînga, amintiri de centru-dreapta, amintiri în opoziţe, la guvernare. Seara, tîrziu, urmăresc cupele europene. Ludogoreţ, o echipă care abia adună cîteva milioane de euro în buget, îi face probleme Realului. E drept că nici milioanele Realului nu sînt date pe vînt. Scor final - 2 la 1 pentru clubul regal.
Joi
Această zi reactualizează nişte informaţii tirajate an după an pe 2 octombrie. Ni se spune iarăşi că moldovenii beau mult şi că sîntem în patea de sus a topurilor. Nu ştiu dacă sîntem chiar primii în clasamente, dar că se bea e purul adevăr. Se bea multă votcă şi se bea multă bere. Vinul a rămas doar în cîntecele lui Sulac şi în buletunele de ştiri despre embargouri.
Mă sună cineva din Chicago şi-mi spune că acolo plouă. La Chişinău, o aşchie de soare driblează norii toamnei. Dar asta nu e singura diferenţă între Chişinău şi Chicago. Acolo e mai multă seninătate-n priviri. La Chişinău se pozează color, dar se trăişte în alb-negru.
Vineri
La CEC s-a mers mai devreme decît la piaţă. Oameni cu mape, oameni cu simboluri electorale, oameni cu discursuri ticluite în laboratoarele ideologice ale partidelor. La ora nouă a început înregisistrarea concurenţilor. Nişte feţe pe care le-am mai văzut pe undeva. Poate în Parlament, poate în Piaţa Marii Adunări Naţional, poate în speranţele unor oameni care nu găsesc alt pai de care să se apuce. E vineri şi în piaţă sînt instalate decorurile Festivalului vinului. Vis-a-vis de scenă – o casă cu acoperiş din ţiglă. Ca pe timpuri. Dincolo – o colibă. Ceva mai departe – nişte ulcioare din lut. Toate acestea fac atmosferă de sărbătoare. Jeep-urile, evident, vor fi parcate ceva mai departe. Ele nu se încadrează în legendă. Nici în embargou nu se încadrează.
Sâmbătă
Şi săptămâna asta tot într-o sâmbătă pleacă. E dimineaţă şi oamenii îşi părăsesc casele, curţile. Ţăranii merg să-şi strîngă porumbul de pe hectar. La Bubuieci, acolo unde îmi închui nopţile şi unde îmi veghez florile, nu se prea cultivă porumb. Dacă trăieşti în suburbie, oraşul te acaparează fără nici un pic de efort. Trec ca în oricare altă dimineaţă pe lîngă staţia de epurare şi îmi dau seama că acel miros urît a fost şi este totuşi mai puternic decît primarul. Îmi spune fiică-mea „De ce anume eu trebuie să suport asta în fiecare dimineaţă şi în fiecare seară?” Nu ştiu ce să-i răspund. Să-i spun că pur şi simplu alt drum există? Ce va înţelege ea prin acest „alt drum”? Dar dacă crede că mă refer la democraţie? „O să treacă” îi spun şi mergem mai departe spre Festivalul naţional al vinului.
