România deține, cu siguranță, un record în domeniul politicului: în decurs de ceva mai mult de douăzeci de ani la „cîrma” politicilor culturale s-au perindat nu mai puțin de 15 miniștri. Iar exceptîndu-i pe cel dintîi, adus de schimbarea de regim din 1989, pe Andrei Pleșu, și pe Ion Caramitru, aflat timp de mai mulți ani, în parte roditori, la Ministerul Culturii, „cîrma” și-a schimbat de atîtea ori direcția, încît cu greu s-ar putea vorbi de o politică de oarecare coerență și continuitate pe planul culturii și în favoarea culturii. Cu atîtea schimbări de direcție, cu tot
Astăzi, la nivelul administrației politice, cultura este privită în primul rînd ca un instrument de public relations, de promovare de imagine, ca o modalitate de îmbogățire pentru diverși favoriți și clienți ai puterii, apreciată aproape exclusiv, cu o retorică găunoasă, drept așa-zisă sursă de venituri economice. Între timp, patrimoniul arhitectural românesc dispare, - cel al Bucureștiului dînd tonul general, cu binecuvîntarea primarului Capitalei și a acoliților lui - puținele instituții funcționale de protejare a patrimoniului sînt „restructurate”, amalgamate (după modelui recent aplicat de Andrei Marga Institutului Cultural Român) și în final, lipsite de orice autoritate, memoria înaintașilor tinde să fie uitată, răstălmăcită, sau doar utilizată punctual pentru nevoi propagandistice de tot felul.
Nu este de mirare într-o asemenea lume să se afle că tocmai ministrul culturii, un om presupus de cultură, dar și anchetat cu zece ani în urmă pentru deturnare de fonduri europene în buzunarul propriu (vezi Jurnalul Național, 5-6 februarie, 2004), este unul din autorii contestatei Legi aduse în fața Parlamentului, a înstrăinării și, implicit, distrugerii rezervației arheologice de la Roșia Montana. Într-un război ce durează deja de mai bine de zece ani, actualul ministru al culturii este susținut, între alții, și de un predecesor al său, din tabăra PSD-istă.
Într-un document acuzator, profesorul Mircea Babeș, cercetător la Institutul de arheologie din București, binecunoscut în cercurile specialiștilor români și din străinătate, atrăgea atenția încă în 2011 că descoperirile arheologice făcute „atât la suprafață (cele 4 sanctuare romane din Valea Nanului, edificiul cu hipocaust de la Carpeni, peste 1400 morminte ale coloniștilor illiri, inclusiv incinta funerară de la Hop-Găuri), cât și în subteran în masivele Cârnic sau Orlea (galerii coborâtoare cu trepte, camere cu pilastru central, instalație de evacuare a apei din subteran) dovedesc, contra dorinței investitorului, importanța excepțională și necesitatea imperativă a conservării marelui sit roman pentru cercetarea sa sistematică, exhaustivă, și păstrarea sa în memoria colectivă a cetățenilor României și ai Europei.”
Pentru ministrul culturii însă, specialist el însuși în antichitate, lucrurile ar sta cu totul altfel, iar exploatarea distrugătoare de către compania minieră canadiană ar fi de neînlocuit, deoarece situl arheologic nu ar putea fi înscris... în patrimoniul Unesco. După o vizită la fața locul, ministrul dădea un verdict antologic: „Cred că peste circa şapte-zece ani într-adevăr vom putea cu foarte mari şanse să facem un proiect de înscriere pe lista tentativă UNESCO. Aşa cum arată situl acum nu avem nicio şansă.”
Cu puterile discreționare acordate companiei canadiene de proiectul de lege printre ai cărui autori se află și Daniel Barbu, este greu de imaginat că peste un deceniu va mai rămîne ceva de introdus în patrimoniul Unesco. Dar, la ritmul de schimbări a miniștrilor români ai culturii, ce mai contează? Nimeni nu va mai spune „fie-i memoria binecuvîntată...”
