Înainte de ziua „Limbii noastre”, istoricul Gheorghe Cojocaru reconstituie într-o discuție cu Vasile Botnaru ce s-a întâmplat în secolul XX cu limba română în actuala Republică Moldova.
Gheorghe Cojocaru: „Limba română vorbită la Est de Prut a parcurs în evoluţia sa de-a lungul sec. XX, în special, în anii de după război, câteva etape distincte. Mai întâi, după 1940, când teritoriul românesc dintre Prut şi Nistru a fost anexat Uniunii Sovietice aici s-au impus surogatele lingvistice proletcultiste, confecţionate în fosta autonomie cu centrul la Tiraspol. Un aspect esenţial, modelul lingvistic şi literar transplantat din stânga Nistrului nu avea la bază opera clasicilor literaturii naţionale, fiind, în fond, un antimodel al limbii materne, o absurditate, mutilând exprimarea, scrierea şi rostirea cuvintelor.”
Europa Liberă: Ce motive se invocau, atunci când era ignorată cu premeditare literatura clasică, doar scriitorii nu puteau fi ascunşi sub preş?
Gheorghe Cojocaru: „Nu numai că era ignorată, literatura clasică a fost interzisă încă în anii ’30, dincolo de Nistru, unde mulţi intelectuali au plătit cu viaţa pentru că au redactat un articol sau au predat o lecţie despre creaţia lui Ion Creangă, de exemplu. Din considerente ideologice, moştenirea clasică literară a fost declarată „burgheză” şi „românească”, în sensul de „antimoldovenească”.
Până către începutul anilor ’50 ai secolului trecut, se afirma că populaţia românească din fosta RSS Moldovenească nu ar avea o limbă şi o cultură creată în decurs de veacuri şi că era necesară crearea unei „limbi cu adevărat proletare” şi, deci, „cu adevărat moldoveneşti”. S-au impus nişte liste anume a celor „o sută de cuvinte curat moldoveneşti” care trebuiau folosite în mod obligatoriu sau liste ale cuvintelor care nu trebuiau admise în uzul public, în presă, manuale etc.”
Europa Liberă: A propos, de proletari, Eminescu, cu „Împărat şi proletar” scos în faţă, a scăpat nevătămat, dar şi alţi clasici ai literaturii române au pătruns, în cele din urmă, în manuale şcolare de limbă şi literatură din perioada sovietică... Cum ziceam, nu puteau fi ascunşi sub preş Sadoveanu, chiar şi Rebreanu. Cum s-a întâmplat acest lucru?
Gheorghe Cojocaru: „Au pătruns, dar mai târziu, după dispariţia lui Stalin, începând cu a doua jumătate a anilor ’50, când a fost iniţiat un proces de revenire la o normalitate anume, inclusiv, în sfera ştiinţei lingvistice şi literaturii. Atunci s-a pus problema unificării limbii literare şi revizuirii regulilor ortografice impuse în 1945. Această chestiune a fost abordată cu atât mai mult cu cât la editarea operelor „clasicilor marxism-leninismului”, cum se spunea pe atunci, sau ale lui Stalin însuşi, se comiteau erori şi schimonosiri grosolane, care puneau într-o lumină proastă creaţia acestora, ridiculizând imaginea şi autoritatea puterii sovietelor.
Pe de altă parte, fără implicarea unor asemenea personalităţi din domeniul ştiinţei şi literaturii ca Vasile Coroban, Ion Vasilenco, Andrei Lupan, a lingvistului Mihalci sau a academicianului Şişmariov, de la Moscova, a altor intelectuali, care au pledat cu tărie pentru valorificarea moştenirii culturale clasice, nu se ştie cum ar fi arătat acele manuale de literatură şi progresul lingvistic, în ansamblul lui...”
Europa Liberă: Ce efecte a avut, dacă a avut, editarea şi studierea operelor clasicilor literaturii române în fosta RSSM?
Gheorghe Cojocaru: „Odată cu editarea şi studierea operelor clasicilor literaturii române în fosta RSSM, s-a pus capăt procesului de ignorare a tradiţiei literare, sărăcirii şi pocirii dirijate a limbii. Apoi, accesul la opera clasicilor, în ciuda tuturor opreliştilor ideologice, a contribuit la reliefarea şi, mai târziu, la asumarea adevărului despre unitatea literară şi lingvistică de pe cele două maluri ale Prutului, din fosta RSS Moldovenească şi România socialistă, din Republica Moldova şi România de astăzi.”
