Deşi au trecut 45 de ani, îmi amintesc perfect starea mea de spirit din primăvara lui 1968: urmăream febril ce se întîmpla la Praga, mă entuziasmam aflând de reformele pe care îşi propuneau să le facă Dubcek şi ai lui, mă iluzionam, ca atâţia alţii, că sistemul socialist poate căpăta, aşa cum s-a spus atunci, o „faţă umană”. Ceea ce pare acum naivitate se explică uşor: eram foarte tânăr, abia terminasem facultatea, în România se produsese o relaxare culturală, aveai motive să speri într-o schimbare. Despre Primăvara de la Praga ştiam o mulţime de lucruri, citeam Les Lettres françaises, o revistă scoasă de Partidul Comunist Francez care ajunsese însă o publicaţie devotată cehilor, dar citeam şi ziare ca Le Monde, Le Figaro, Combat, ce se puteau găsi pe atunci în chioşcuri. Cunoşteam bine programul reformiştilor de la Praga şi, recunosc, credeam că el este realizabil.
Aşa cum credeam că primăvara pragheză e posibilă aşa am crezut, doisprezece ani mai târziu, că în Polonia sindicatul Solidaritatea va învinge inerţia unui sistem sclerozat. Şi de data aceasta puterea, simţindu-se ameninţată în esenţa ei, a reacţionat violent, dovedind – o dată în plus – că un regim comunist nu poate tolera democraţia. Atunci însă a fost vorba doar de amânarea unui sfârşit ineluctabil. În 1989, regimurile comuniste se prăbuşesc unul după altul. Iar în Cehoslovacia, în fruntea unor importante instituţii ale statului, sunt aleşi (ce admirabil simbol!) Havel şi Dubcek. O splendidă revanşă, după două decenii, a valorilor libertăţii întruchipate de Primăvara de la Praga.