28 iunie 1940. Ce-i de făcut cu această foaie de calendar contondentă?

Atunci când clădirile ultracentrale de pe strada „28 iunie” s-au mutat, peste noapte, pe strada „Vlaicu Pârcălab”, multă lume era convinsă că rezistenţa oarecum firească a nostalgicilor, lipsiţi de obiectul mândriei, se va veşteji foarte rapid, ca floarea de păpădie. În realitate însă lucrurile stau altfel. Această rezistenţă a nostalgicilor seamănă cu îndărătnicia cactusului din preajma computerului meu care, deşi nu l-am udat de când mi l-a adus, în dar, Corina Cepoi, îmi râde în faţă cu ţepile lui roşcate, pentru că a câştigat competiţia cu tot felul de flori ce s-au perindat pe biroul meu. În fiecare zi de 28 iunie discutăm, în loc să facem economie. Astăzi am invitat în studioul nostru doi oameni dotaţi şi cumpătaţi, cu care vom încerca să găsim împreună răspunsul la întrebarea zilei: „Ce-i de făcut cu această foaie de calendar contondentă?”.

Aşadar, în studioul de la Chişinău al Europei Libere astăzi se află istoricul Octavian Ţîcu, până nu demult ministru al Tineretului şi Sportului, şi scriitorul Gheorghe Erizanu, directorul Editurii „Cartier”.

Europa Liberă: Se poate studia istoria fără ca să îşi spargă moldovenii ţestele unii altora sau nu? Din păcate, se întâmplă lucruri previzibile. De 28 iunie, cam de 20 de ani, tot timpul există două păreri care se confruntă. Şi atunci logic am o întrebare provocatoare: dacă democraţia înseamnă „eu nu sunt de acord cu părerea ta, dar sunt gata să-mi dau viaţa ca să ai posibilitate să ţi-o spui”, atunci cine ar trebui să-şi dea viaţa pentru ca oponentul să declare ceea ce crede despre 28 iunie, domnule Ţîcu?

Octavian Ţîcu: „Dacă ar fi să le iau la rând toate întrebările, eu cred că moldovenii nu sunt pregătiţi încă pentru a nu-şi sparge capetele, când este vorba de 1812, 1918, 1940, 1944, 1945, pentru că noi suntem încă într-o perioadă a căutărilor şi de sine, şi de colectivitate. Cred că vom mai avea asemenea confruntări şi în spaţiul mediatic, şi în străzi, şi la nivel politic. Este o chestie de modelare, mai degrabă, a democraţiei, decât de preluare a unui exerciţiu democratic care să ne facă mai toleranţi unul faţă de altul. Eu cred că vom ajunge să acomodăm ambele memorii colective, pentru că nu văd, în timpul apropiat, cum una ar exclude-o pe cealaltă, chiar în condiţiile în care am avut parte, timp de 20 de ani, de un proces educativ în care s-a predat istoria românilor şi care a plasat aceste date centrale în epicentrul discursului istoriografic, în care era clar şi explicit enunţat 1812 ca o anexare, 1918 ca unire, 1940 ca ocupaţie, 1944-1945, de asemenea, ca ocupaţie. Dar vedem că procesul de instruire, la ora actuală, şi învăţătorul, şi cartea nu este în sine suficient pentru a modela această cultură politică şi istorică. Sunt şi alte chestiuni alternative, astfel încât sunt de părere că mai avem de aşteptat.”

Europa Liberă: Adică ceea ce scrieţi dumneavoastră în articolele pe care le publicaţi acum pe internet, suntem în fază de construcţie a identităţii sau deconstrucţiei, mai curând? Că cincizeci de ani de regim sovietic trag mai mult decât treizeci şi... care au fost cândva, nu?

Octavian Ţîcu: „Aici este vorba de o perioadă mai îndelungată, pentru că trebuie să punem la balanţă şi peste 100 de ani de ţarism, care au creat o premisă preexistentă acestei confruntări. Noi trebuie, cum spuneau francezii în perioada interbelică, în relaţiile cu Germania, trebuie să ne construim politica în funcţie de realităţile demografice. Francezii erau mult mai puţini şi realităţile demografice spun că acest amalgam etnolingvistic, creat în Basarabia, în peste 200 de ani, creează premise serioase pentru confruntare continuă şi, sigur, modelarea în sens de destinctivitate, operată în perioada sovietică, deja a creat premise pentru a vorbi de folosirea acestui material într-o dimensiune geopolitică actuală, în care cineva din exterior poate, cu uşurinţă, influenţa şi găgăuzii, şi ucrainenii, şi bulgarii într-un sens dorit. Pentru că există o masă sovietizată, care continuă să rămână ancorată în acea argumentare. Eu scriam, chiar astăzi am scris, nu este un caz singular, lucrul acesta se repetă la mai multe republici, care au ieşit din fostul gigant sovietic, pentru că a fost un experiment eşuat, nefinalizat, care a rămas undeva blocat, în lift, aşa să spunem, şi nu poate da finalităţi, nici chiar după 20 de ani de destrămare.”

Europa Liberă: Domnule Erizanu, dumneavoastră tot aveţi de furcă cu cărţile. Puneţi speranţă în acei care au învăţat istoria românilor? Să vină ei la putere şi abia atunci să avem o identitate pe care o construieşte acum domnul Ţîcu teoretic?

Gheorghe Erizanu: „Eu nu pun speranţă pe venirea la putere a acelor care au învăţat istoria românilor. Eu pun mari speranţe într-o societate în care cunoştinţele sunt puse în capul mesei. Şi atunci, după mine, acea bătaie şi spargere de cap a moldovenilor, în datele respective şi în evenimentele respective, cred că ar căpăta alt discurs.”

Europa Liberă: Dar nu e utopie aceasta? Multă lume învaţă istoria din lozincile de pe stradă sau billboard-urile pe care le afişează partidele.

Gheorghe Erizanu: „Dar nu trebuie să înveţe toată lumea istoria. Elitele istorice trebuie să aibă un cuvânt greu de spus, elitele culturale trebuie să fie ceea ce sunt şi nu ceea ce vor să fie. De fapt, cred că Octavian Ţîcu, deja noii istorici, au o părere, ei sunt ca o castă, ei ştiu mai multe, ceilalţi, care nu sunt istorici, ar putea greşi, în anumite puncte de vedere, păreri ş.a.m.d. Dar eu îmi pun mari speranţe în elitele culturale şi istorice.”

Europa Liberă: La întrebarea mea provocatoare cum răspundeţi totuşi? În ziua de 28 iunie cine trebuie să cedeze: democratul care îşi dă viaţa pentru dreptul oponentului de a vorbi? Sau nu e ocazia cea mai bună?

Octavian Ţîcu: „Eu nu cred că e vorba de cedare aici. Eu, în general, vreau să vă zic că noi ne aflăm într-o dimensiune confruntaţionistă politică mai mult decât academică. La nivel academic, nu există prea multe dispute, din punctul meu de vedere, pentru că acei care operează cu noţiunile respective nu au legitimitate academică. Spun aceasta nu cu chestiune de a denigra pe cineva, dar este o realitate. Adică noi când încercăm să prezentăm, din punct de vedere academic, existenţa unui punct de vedere alternativ, deraiem spre o chestiune politică, pentru că sunt, cred eu, trei sau patru oameni care pedalează în continuare în spaţiul public ideea acestei ocupaţii sau eliberări, sau uniri, sau aşa mai departe, deci antagoniste, mă refer, pe când majoritatea trendului academic este unul care a aşezat lucrurile demult, la timp. Noi ne raportăm la nişte chestiuni de civilizaţie europeană care ar trebui să fie, din punctul meu de vedere, clar exprimate şi în legătură cu 28 iunie 1940, pentru că, la acel moment, eram parte a civilizaţiei europene, a lumii occidentale. Şi această poziţionare este nu atât o dimensiune cognitivă istorică, ci o poziţionare geopolitică, dacă vreţi, de apartenenţă fie la masivul rus, care în continuare încearcă să modeleze acest spaţiu istoric unic cu datele pe care le pedalează şi în Republica Moldova, şi civilizaţia occidentală care demult a aşezat lucrurile acolo unde sunt. Pentru noi, şi am spus de mai multe ori, asumarea acestei identităţi europene este în sine problematică. Şi atunci eu vorbesc despre faptul că avem anumite forţe politice care au în continuare interesul şi ideea de a specula această divergenţă la nivel politic, care, cu regret, spun acest lucru, are priză. Dar aceasta nu are de a face nimic cu scrierea istorică şi cu discursul istoric în sine. Doar un istoric, care la microscop a intrat în esenţa problemei... Eu vreau să vă spun că cineva, atunci când afirmă: cunoaşte istoria mi se pare ca şi un bătăuş din sat care zice că ştie box şi, când este urcat în ring, nu ştie ce să facă şi unde s-o ia. Deci fiecare trebuie să-şi facă meseria. Există o anumită polarizare în interiorul castei noastre şi eu spun lucrul acesta cu certitudine. Noi avem divergenţe în interiorul acestui discurs majoritar românesc şi european pentru că este firesc să fie aşa. Avem viziuni nuanţate asupra anumitor lucruri. Sunt istorici pe care eu îi consider români de profesie şi ar trebui daţi jos de pe calul acestui românism naţionalist ortodox tradiţional, dacă vreţi. Pentru că şi asupra acestor date, ca 1918, avem de adus multă claritate. Avem foarte multe chestii care le-am descoperit, atunci când am studiat în esenţă regimul totalitar sovietic în Republica Moldova, în RSSM, pardon. Şi este o chestiune benefică, cred eu, care nu ar trebui să ne opună în elucidarea acestui adevăr.”

Europa Liberă: Dar, între timp, câştigă meciul de box, ca să continui paralela aceasta, cei care îşi lipesc pe parbriz „Spasibo dedu za pobedu!”.

Octavian Ţîcu: „Da, exact.”

Europa Liberă: Deci nu istoricii şi cercetătorii din mediul academic recrutează?

Gheorghe Erizanu: „Fiindcă se iese din mediul academic, de fapt, e vorba de propagandă.”

Octavian Ţîcu: „Se iese din „ring’.”

Gheorghe Erizanu: „Se iese din „ring”, da. Este un joc în afara „ringului”, fiindcă cel care îşi pune abţibild „Spasibo dedu za pobedu!”, de exemplu, eu nu ştiu dacă el ştie că, până în 1965, ziua victoriei, în general, nu era sărbătorită în Uniunea Sovietică.”

Octavian Ţîcu: „Eu, de fapt, sunt adeptul ideii pe care am auzit-o de la un diplomat, în Germania când am fost. El spunea că marele greşeli ale politicii externe ruse şi în vecinătatea apropiată sunt corectate de diasporele şi minorităţile ruse care trăiesc acolo, pentru că ei sunt acei agenţi. În definitiv, trebuie să ştiţi că, pentru foarte mulţi în Basarabia, aceste date sunt chintesenţa legitimării prezenţelor aici, felul cum au ajuns şi delegitimarea acestor date, acestor perioade, în esenţă, înseamnă sau sunt percepute de către aceşti oameni ca o condamnare şi, din cauza aceasta, avem această rezistenţă acerbă de care dau dovadă. Cu atât mai mult cu cât, sigur, şi în interiorul nostru avem, mă refer la masa românească care există aici, însă aceasta este determinat de felul suprapus în care a fost modelată această identitate moldovenească de tip sovietic, în care unii au fost represaţi, dezavantajaţi şi alţii au fost promovaţi, li s-a dat un anumit conţinut şi, prin urmare, au inhalat această identitate, odată cu asumarea panteonului de monumente, sărbători, date de tip sovietic. Şi toate acestea s-au transmis în generaţii, în familii. Familia foarte mult modelează personalitatea. Vă dau un caz, poate cel mai interesant, din experienţa mea proprie, studenta mea, Ina Şupac, care a fost o studentă excelentă din Basarabeasca, atunci când vorbeam cu ea de antiromânismul la care se lansa îmi spunea că toate acestea vin din familie, deci, aşa a fost cultivată. Ea, la nivel raţional, înţelege realităţile, dar este o chestiune care implică emotivitate, chestiune de esenţă, care cu greu poate fi alterată de procesul educaţional.”

Europa Liberă: Ca să mă agăţ de acest exemplu sau nu neapărat de acest exemplu, de tipul acesta de exemplu, domnule Erizanu, cum să vorbeşti cu oamenii aceştia, spunându-le, de exemplu, că: „Tu eşti ocupant sau descendent din neam de ocupanţi”? Şi dacă, aşa cum spunea în Parlament domnul Munteanu: dacă nu veneau tancurile, în 28 iunie, astăzi noi eram bine mersi în spaţiul european. Deci, oamenii aceştia, fireşte că, au o reacţie. Cum să vorbeşti cu ei astfel încât mesajul acesta să fie convingător?

Gheorghe Erizanu: „Când spuneţi „Munteanu”, care Munteanu?”

Europa Liberă: Domnul Munteanu de la liberali.

Gheorghe Erizanu: „Am înţeles, că putea să fie şi celălalt.”

Octavian Ţîcu: „Celălalt nu putea spune aşa ceva, cu siguranţă.”

Gheorghe Erizanu: „Eu cred că vorbitorii de limbă rusă au o problemă în Republica Moldova prin faptul că se autoizolează şi se automarginalizează. Adică, după mine, se...”

Europa Liberă: ..se ghettoizează chiar.

Gheorghe Erizanu: „Nu am vrut să spun cuvântul acesta atât de dur, dar impresia mea este aceasta şi ar trebui de găsit soluţii la nivel cultural. Eu vorbesc doar de lucrurile care mă vizează pe mine, ca să-i scoatem din aceste găoace care sunt nocive nu atât pentru noi, cât pentru ei. Ei trebuie să facă parte din societatea noastră şi de încercat de înţeles noţiunea de „ocupant” ş.a.m.d. Nu ştiu dacă e bine de spus, pe de altă parte, nu pot să fiu de acord, în cazul când 28 iunie este considerată zi de eliberare, fiindcă ea face parte, adică, al doilea război mondial s-a început la 1 septembrie 1939. Basarabia a fost o operaţie a celor două puteri europene, iniţial care au împărţit această parte a Europei: Germania fascistă şi Rusia sovietică. Respectiv, atunci Polonia a fost împărţită în jumătate de aceste două forţe, Basarabia a fost împărţită, România a fost împărţită de Rusia şi Ungaria susţinută de Germania fascistă. Adică, dacă privim, din punctul acesta de vedere, şi eu nu cred că am nevoie de studii istorice ca să îmi dau seama de aceste realităţi. Şi dacă istoricii vorbesc şi nu sunt de acord, atunci eu am mari semne de întrebare, de nivelul lor de pregătire: şi atunci dacă sunt istorici, şi nu sunt comisari politici?..”

Europa Liberă: Domnule Erizanu, dar genul acesta de judecată presupune măcar o minimă profunzime. Or, la nivelul populaţiei recrutate se întâmplă ca la meciul de fotbal: oamenii aceştia sar bucuroşi în tribune că s-a marcat un gol, fără măcar habar să aibă să fi ieşit în teren. Aceasta este senzaţia mea, că aceştia pe care îi văd eu „Spasibo dedu za pobedu!” uneori sunt atât de angajaţi, îl iei la bani mărunţi, nici măcar nu ştie, da bunicul său său când a murit sau unde e îngropat, săracul, în timpul războiului.

Gheorghe Erizanu: „Bine. În cazul dacă eşti microbist, bănuiesc, şi te duci pe tribune la stadion, cel puţin, cunoşti regulile de joc. Adică, în cazul când nu le cunoşti, nu te duci să priveşti meciul, nu vorbesc să fii pe teren. Cred că e vorba de propagandă aici şi nu sunt specialist în propagandă, ca să mă dau cu părerea. Nu ştiu dacă are ceva comun cu istoria, fiindcă mie mi se par chestii elementare. Adică sunt patru date, nu trebuie să ai cunoştinţe profunde în istorie, ca să îţi dai seama de realităţi...”

Europa Liberă: Mă întorc la soluţiile pe care le propuneaţi dumneavoastră. Adică mici link-uri, mici poduri, nu neapărat găsite în zona lui 28 iunie, dar în alte zone, cum ar fi, nu ştiu, jazz-ul sau arta, în general. Aceasta ar fi, credeţi, o soluţie, da?

Gheorghe Erizanu: „Eu cred: cultura este o soluţie pentru a scoate din ghetou societăţile care vor să fie în acest ghetou şi din partea majorităţii să existe o mână întinsă şi din această parte. Adică eu nu sunt adeptul extremelor şi de o parte, şi de alta. Pe de altă parte, îmi dau foarte bine seama că e destul de complicat. Eu am încercat să vorbesc cu scriitori de limbă rusă şi e destul de o complicat de a-i aduce într-un câmp cultural unic.”

Europa Liberă: Domnule ministru Ţîcu, să mă întorc la domeniul sportului în care aţi avut performanţă de netăgăduit. Cum se întâmplă că în sport oamenii se înţeleg şi exemplul care sare în ochi este Sheriff. Exponentul separatismului transnistrean acceptă, bine mersi, tricolorul moldovenesc, acceptă campionatele. Înţeleg că au un interes anumit, dar totuşi am văzut români-români, fotbalişti români în cantonamente cu separatiştii transnistreni de la Sheriff. Adică totuşi se poate?

Octavian Ţîcu: „Nu vreau să vă dezamăgesc, dar este o himeră ceea ce credeţi că este, pentru că, de fapt, din interior este o subminare totală a fotbalului moldovenesc ceea ce se întâmplă acum în Republica Moldova.”

Europa Liberă: Adică nu e cel mai bun exemplu?

Octavian Ţîcu: „Nu e bun exemplul deloc, pentru că aceasta ne aşteaptă şi în plan politic, vreau să vă spun. Este o dovadă clară, în care, aparent, parcă avem conlucrare. Eu chiar m-am bucurat de faptul că avem un domeniu în care noi avem, deci, poduri de încredere, dar este departe de a fi aşa, pentru că aceste clanuri în jurul „FC Tiraspol”, „Sheriff”-ul şi alte cluburi din interiorul Transnistriei, de fapt, au monopolizat fotbalul moldovenesc, influenţează profund deciziile în interior şi practic fotbalul a devenit, în esenţă, transnistrean, atât prin performanţe. Este o chestiune care, dacă veţi merge vreodată la stadion, când a jucat „Zimbr-ul” cu „Sheriff”, am văzut bărbaţi plângând de la umilinţa pe care Sheriff-ul a administrat-o Zimbrului, un club fanion în Republica Moldova, de la care am fi aşteptat poate această tresărire de orgoliu în sens de patriotism, dacă vreţi. Adică este o confruntare şi, dacă vreţi, şi sfidare la care „FC Tiraspol”, suporterii au avut-o faţă de intonarea imnului. Adică lucrurile sunt departe de a fi atât de clare, pentru că ele sunt folosite. Cei din partea stângă întotdeauna au ştiut mai bine decât noi cum să folosească acele instrumente de care dispun, pentru a-şi proiecta influenţa asupra Basarabiei, aşa cum a fost de la 1924.”

Europa Liberă: Domnule Ţîcu, eu nu am luat exemplul acesta drept unul ideal, dar m-am gândit că poate ar fi o portiţă, o pârtie prin care s-ar putea intra. Dumneavoastră acum îmi spuneţi că este un paravan şi o perdea de fum care s-ar să ne trezim cu nişte pelicule mai mari.

Octavian Ţîcu: „Exact. Şi vă dau un exemplu, dacă vreţi. Eu am semnat documente de sute de mii de lei, prin care sportivii noştri pleacă în cantonamente în Tiraspol, pentru că ei au acolo un stadion cu pistă de atletism, bazin de 50 de metri şi sală polivalentă, pe care noi nu le avem. Deci este o chestiune despre care am vorbit cu domnul preşedinte Timofti. Adică noi dormim undeva în raţiunea noastră, atunci când gândim ce este statalitate şi cum vrem să schimbăm opinia cetăţenilor noştri faţă de această statalitate.”

Gheorghe Erizanu: „Dacă îmi daţi voie, eu continui să rămân un pic romantic, aş vrea să fiu romantic şi naiv în aceste relaţii. Cu un an în urmă, o domnişoară de 20 de ani a reuşit să aducă, în Chişinău, vreo 20 de tineri, tot în jur de 18-20 de ani, din Găgăuzia, şi vreo 40 de tineri din Tiraspol, în cadrul unor conferinţe de dezbateri.”

Europa Liberă: Din întâmplare, se numeşte Paula Erizanu...

Gheorghe Erizanu: „Din întâmplare, e fiica mea, da. Cei de la Tiraspol au un club foarte interesant de dezbateri care se numeşte „Clubul englez” şi vorbesc în engleză, adică, cel puţin, se poziţionează pe o altă treaptă decât ceea ce este în realitatea imediată, dar ei au fost profund uimiţi de viaţa culturală care se întâmplă la Chişinău şi de realităţile din Chişinău, şi de libertăţile din Chişinău. Adică aceste genuri de poduri, cred că, sunt poduri mici, sunt speranţe mici, dar ele pot să fie mai eficiente. Eu sunt de acord cu Octavian Ţîcu că ceea ce se face la Tiraspol şi investiţiile de acolo, de fapt, demonstrează o umilinţă şi o neputinţă a Chişinăului, mai degrabă, decât un pod de încredere.”

Europa Liberă: Acum să nu uităm că acestea sunt făcute premeditat şi cine le-a pus la cale le-a gândit pe termen lung şi nu sunt improvizaţii, probabil.

Octavian Ţîcu: „Da, cu siguranţă. Vă daţi seama, un Guşan nu ar investi sute de milioane într-un complex care poate să-l preia cineva de la Chişinău. Adică omul a gândit şi gândeşte în termeni de durată, la fel cum se proiectează şi alte politici la Tiraspol.”

Europa Liberă: Revenind la 28 iunie, totuşi această baricadare permanentă arată o stare, de fapt. În timp, cum a evoluat această confruntare nu doar academică şi politică în jurul acestor câtorva date? Spuneaţi de patru repere importante. Totuşi, există şanse de conciliere sau nu, domnule Ţîcu?

Octavian Ţîcu: „Există o şansă de reconciliere, în funcţie de spaţiul în care ne vom încadra. Ori într-o parte, ori în alta vor exista discursuri istorice diferite, care vor intimida sau vor avantaja o anumită parte. Dimensiunea europeană va presupune asumarea unor chestiuni de trecut istoric şi de raportare în totalitatea noastră la un spaţiu de civilizaţie european, iar o dimensiune euroasiatică va anihila completamente acest discurs, la care noi am făcut referinţă, 20 de ani, şi va avantaja pe acei care continuă să gândească în termeni de eliberare şi aşa mai departe. Adică eu văd problema acestei reconcilieri într-o dimensiune geopolitică, pentru că, în interiorul ţării, nu există resurse, voinţă politică şi capacitate de a rezolva această problemă.”

Europa Liberă: Adică Rogozin versus Füle?

Octavian Ţîcu: „Exact.”

Europa Liberă: Domnule Erizanu, dumneavoastră aveţi temei pentru optimism?

Gheorghe Erizanu: „Eu aş fi vrut. Dar după argumentele lui Octavian Ţîcu, cred că sunt complet de acord cu ceea ce a spus.”

Europa Liberă: Dar acum câştigă teren Rogozin. Aţi văzut un fragment din impresiile sale cu care a venit de la Chişinău, când a întrebat Tina Kandelaki cum acţionează Moscova, atunci când România transformă moldovenii în cetăţeni români, el a răspuns că o sută de mii de fani care au venit, la 9 mai, în Piaţa Marii Adunări Naţionale sunt dovada că Răsăritul...

Octavian Ţîcu: „Da, este efectul scontat a ceea ce a vrut. Eu rămân în continuare surprins de miopia noastră politică şi prostia elementară. Dar eu nu cred că este miopie şi prostie, este vorba, pur şi simplu, de existenţa unei anumite posibilităţi şi capacităţi a Moscovei de a influenţa lucrurile în Republica Moldova. Şi acum avem o chestiune de răspuns a Uniunii Europene care încearcă din răsputeri preîntâmpinarea acestei deturnări, pentru că, spuneam şi mai repet o dată, ceea ce Rusia, prin scăpările ei – pentru că Rusia face greşeli enorme în tratarea spaţiului postsovietic, am spus-o şi am vorbit şi cu istoricii ruşi, care ne-au dat dreptate – deci, lipsa de capacitate şi de tratare a spaţiului postsovietic a o grămadă de state egale, suverane şi independente, absenţa unui model de civilizaţie, pentru noi atractiv, în comparaţie cu Uniunea Europeană, deci, aceasta face ca Rusia să rămână ancorată în aceleaşi tipare, pe care le-a avut şi anterior, cu erodarea independenţei şi a statalităţii. Dar eu cred că este şi un con de umbră a civilizaţiei occidentale, la ora actuală. Europa este slabă, din punctul meu de vedere, şi ceea ce este ea, la ora actuală, prin ceea ce face denotă această vulnerabilitate, în comparaţie cu acest dinamism aparent al unei Rusii care pare să se revigoreze. Iar cei care ştiu sistemul internaţional şi relaţiile internaţionale ştiu că nu există un vid de putere, nu există suma zero, cineva acoperă un spaţiu, atunci când el se dezgoleşte, iar absenţa vitalităţii europene, în acest spaţiu, a dus şi la pierderea Ucrainei şi sper eu, nu şi a Republicii Moldova.”

Europa Liberă: În final, vreau să vă mai adresez o întrebare provocatoare, pentru că aceasta îmi este meserie. O adresez, în numele celor care mai ezită, cu aceştia convinşi nu prea ai cum să vorbeşti. Aceştia care ezită s-ar putea să vă întrebe şi aş vrea un răspuns cât posibil laconic: care e deosebirea între faptul că Republica Moldova se va dizolva, se va dilua, îşi va pierde identitatea în Occident sau în Răsărit?

Octavian Ţîcu: „Nu, în Occident, nu-şi pierde identitatea, în Occident, capătă noi valenţe. Şi, în afară de aceasta, intrăm într-un model de civilizaţie care are viabilitate şi care oferă tuturor o posibilitate de afirmare, într-un context de unitate. Această diversitate, eu cred, că, din contra, va accentua acest particularism, aşa cum se întâmplă. Pentru că Uniunea Europeană este percepută aşa, ca o chestiune care dizolvă identităţile, eu cred că, din contra, ea le accentuează. Spaţiul euroasiatic este deja o experienţă trecută. Noi ştim ce înseamnă aceasta. Nu mai am nevoie de argumentaţie, pentru că el, din punctul meu de vedere, a făcut tot răul cel pe care îl avem, la ora actuală, în Republica Moldova.”

Europa Liberă: Şi îl vedem în fiecare zi la televizor, chiar deunăzi, când Hodorkovski a făcut 50 de ani, televiziunile numaidecât au dat versiunile cele mai denigratoare, mă rog. Domnule Erizanu, dumneavoastră cum răspundeţi la întrebarea mea provocatoare?

Gheorghe Erizanu: „Nu ştiu dacă trebuie să vă uitaţi la televizor, fiindcă un om bogat are o bibliotecă bogată, un om sărac are un televizor mare...”

Europa Liberă: Bun proverb.

Gheorghe Erizanu: „Ceea ce ţine de Uniunea Europeană şi Rusia, este o carte de Bogdan Murgescu, „România şi Europa. Acumularea decalajelor economice (1500-2010)”. De fapt, integrarea Republicii Moldova în Uniunea Europeană ar însemna a şterge mai rapid acest decalaj de 500 de ani dintre Occident şi Republica Moldova. Dacă observaţi, relaţiile şi podurile dintre Republica Moldova şi spaţiul euroasiatic sunt, de cele mai multe ori, din zona obscurului. Nu sunt poduri libere şi democratice, sunt undeva din zona jocurilor din afara „ringului de box”, ca să-l repet pe Octavian Ţîcu. Eu nu cred în jocul necinstit. Ar putea să câştige o luptă, dar să piardă bătălia, până la urmă. Şi aceasta înseamnă şi viitorul nostru.”

Europa Liberă: Dar eu totuşi mă uit la televizor, pentru că sunt de meserie, şi deunăzi m-a impresionat terminologia folosită, într-un reportaj dintr-o închisoare de la cunoscutul „Vladimirskii Ţentral”, unde, atenţie (!) s-a făcut „evroremont”. Mersi tare mult.

Octavian Ţîcu: „Şi noi vă mulţumim.”

Gheorghe Erizanu: „Cu plăcere.”