Caritatea este un element al practicii religioase și sociale prezent în toate religiile. In unele, precum Islamul, ea e unul din elementele fundamentale ale credinței, unul din cei "cinci stâlpi", cum sînt numite elementele centrale ale Islamului, alături de credința în Dumnezeul unic, cele cinci rugăciuni zilnice, postul de Ramadan și pelerinajul la Mecca.
In etica creștină, caritatea se bazează chiar pe învățăturile Sfântului Pavel, în Evanghelie, în prima Scrisoare către Corinteni. La catolici, valoarea teologică a carității a fost împinsă departe de St. Toma de Aquino, care a numit-o "fundația sau rădăcina tuturor virtuților creștine".
Valoarea morală și teologică acordată carității e unul din punctele care separă catolicismul de ortodoxie (și, desigur, de protestantism). Așa se face că ordinele călugărești catolice au condus dintotdeauna fundații caritabile și că această tradiție s-a păstrat pînă în zilele noastre, cu fundații precum cea a Maicii Tereza, care, chiar dacă e contestată postum, a arătat că respectiva caritate nu le este acordată doar celor care practică aceeași religie.
Mai intervine aici și noțiunea complementară a carității care e "compasiunea": doctrina ortodoxa nu cunoaste compasiunea, cea de care a făcut dovadă, de pildă, St. Martin, cel care isi taie mantaua in doua pentru a da jumatate unuia care murea de frig.
In majoritatea limbilor ortodocșilor, compasiune e un frantuzism recent, sau un calc lingvistic, precum сострадание în rusã, (со-страдание = com-passio) care de fapt nu inseamna exact acelasi lucru.
La ortodocși, precum în limba româna nu nu se cunoaște ca echivalent al compasiunii și carității decât mila, si ea un imprumut din limbile slavilor din Balcani. Termenul a fost aici deturnat negativ, pentru ca in limbile slavilor de la sud de Dunare, de unde a fost împrumutat, "milo mi je" inseamna: mi-e drag de el/ea, iar nu mi-e… milã de cei care pãtimesc.
Dincolo, însă, în occidentul catolic, caritatea practicată sistematic, incă din evul mediu, de ordinele călugărești, a făcut ca respectivele fundații inițiate de biserică să se dezvolte treptat pînă la a deveni embrionul serviciilor sociale din vremurile moderne.
---------------------
Biserica în Republica Moldova oferă enoriaşilor sprijinul moral, care alteori este nmult mai important soluţiile de ordin material pentru problemele cotidiene, mi-a spus astăzi o femeie trecută de vârsta a doua în scuarul catedralei, pe care o surprind coborând scările bisericii metropolitane:
„Ajută la sănătate, omul când e bolnav ajută. Iată eu am avut insult şi tot timpul sunt cu biserica”
„Da cum nu ne ajută. Iaca ne hrănim pe lângă biserică”, îmi spune şi o cerşetoare pe care o găsesc tot acolo cu fotografia unui copil schilodit în mână îndemnându-i pe oameni să o ajute să-l lecuiască.
Cât despre ajutor material, mulţi oameni cred că biserica nu face suficient de mult pentru săraci, ca acest bărbat, cu care am vorbit în parcul catedralei:
„Puţin ce face. Nu văd ca ea să desfăşoare acţiuni de binefacere, ca în alte ţări. Poate prin oraş se mai face ceva, da la sat puţin. Pentru că sunt foarte multe biserici acum în construcţie, iar construcţia necesită foarte mulţi bani. Sunt acum biserici modernizate, cu internet, cu microfoane. Ar fi de dorit mai degrabă ca cimitirele la noi să fie mai amenajate, măcar ca cele pe care le-am văzut regiunile de apus ale Ucrainei. Totuşi biserica nu e prea susţinută de stat la noi ca să-şi poată permite să ajute oamenii.”
Preotul Pavel Borsevschi conduce o parohie în Chişinău care a are grijă de un centru social pentru copii, câteva sute de pensionari, un orfelinat din capitală şi o şcoală duminicală de pictură. La fel, această biserică asigură pacienţilor spitalului de psihiatrie din Chişinău câte o masă pe zi, suplimentar la alimentaţia pe care o oferă statul acestor bolnavi. Iată cum răspunde Pavel Borsevschi reproşurilor că biserica nu ar face suficient de mult pentru săracii din republica Moldova:
„Într-adevăr noi nu răspundem la toate necesităţile societăţii astăzi. Pentru că la noi oamenii de afaceri, cu părere de rău, nu fac milostenie. Şi de aceea noi luăm de la săraci şi dăm săracilor, de fapt. Noi foarte am vrea şi creştinii noştri sunt darnici. Dar posibilităţile sunt mai mici. Iată noi acum construim un centru de plasament. Foarte greu construim. Pentru că cei care au bani nu vor să dea. Mai mult îi interesează restaurantele, depozitele bancare. Dar când să facă milostenie, mai greu,” ne-a spus parohul bisericii „Sf. Dumitru” din capitală.
-------------------
