„Când a murit Stalin, poate e păcat, dar noi ne bucuram”

De 10 ani, la Chişinău este deschis publicului un muzeu privat – „Memoria Neamului” - dedicat deportărilor staliniste. De 10 ani, ghidul acestui muzeu este Teodosia Cozmin, o pensionară care le vorbeşte vizitatorilor despre acele timpuri prin prisma propriilor amintiri. În iulie 1949, Teodosia Cozmin, pe atunci în vârstă de 10 ani, a fost deportată împreună cu mama şi sora ei, în regiunea Amur a fostei Uniuni Sovietice. Diana Răileanu a fost la muzeul „Memoria Neamului” şi relatează:

Puţini ştiu că în spatele unui centru comercial luxos din regiunea gării feroviare, dosit de ochii lumii, se află un muzeu privat, dedicat deportărilor din perioada sovietică.

Fotografiile şi documentele expuse aici au fost donate de rudele celor deportaţi în iunie 1941, iulie 1949, aprilie 1951, şi oglindesc viaţa lor în taigaua siberiană.

Ghidul muzeului, Teodosia Cozmin, şi ea victimă a deportărilor, îmi povesteşte despre viaţa din spatele fotografiilor şi ziua când a trebuit să părăsească casa părintească:

„Când mama a deschis uşa: au năvălit soldaţii ruşi care ne îndemnau în limba rusă să urcăm mai iute în maşină. Mămica îşi rupea părul din cap, săruta pereţii, fotografiile. Soldaţii cu armele stăteau asupra noastră şi eu m-am gândit: Doamne Dumnezeule, oare despre aceşti eliberatori am învăţat poezii pe de rost?”

Împreună cu mama şi sora ei mai mare, Teodosia Cozmin a fost deportată în vara anului 1949 în regiunea Amur, situată în extremitatea de sud est a Rusiei. Capul familiei, Gheorghe Cozmin, a fost arestat în 1943, învinuit de înaltă trădare şi trimis la muncă forţată în Krasnoiarsk, iar doi ani mai târziu a murit. Teodosia a revenit acasă la aproape patru ani de la moartea lui Stalin. Îşi aminteşte în cele mai mici detalii ziua când s-a anunţat decesul conducătorului sovietic:

„Când a murit, făbricile şi uzinele urlau şi noi am ieşit toţi afară, nu ştiam ce s-a întâmplat, noi auzeam pe stradă că ruşii boceau şi se întrebau „ce o să facem noi fără Stalin?” Dar noi ne bucuram, poate e păcat, dar am zis: „În sfârşit călăul a murit şi poate se va schimba ceva în viaţa noastră.”

Astăzi, Teodosia Cozmin îngrijeşte muzeul din capitală - „Memoria Neamului” - dedicat deportărilor staliniste. Zi de zi bătrâna le vorbeşte vizitatorilor despre suferinţele prin care a trecut, iar acum câţiva ani, trăirile din exil le-a adunat în cartea „Povestea amară”:

„Anume pentru tânăra generaţie mai mult, ca să ştie prin ce a trecut poporul nostru, prin ce greutăţi, umilinţă şi bătaie de joc. Cât mi-a da Dumnezeu, eu nu ştiu, dar eu cât mai sunt pe acest pământ vreau ceva să fac, să rămână o urmă cât de micuţă, ceva pentru ţărişoara asta.”

De altfel, spune Teodosia Cozmin, modestul muzeu din strada Negruzzi, niciodată nu a fost vizitat de vreun demnitar.

„E foarte dureros. Măcar să vină o dată, să vadă cum existăm noi, ce dureri avem, poate avem o întrebare, o rugăminte. Nimeni nu te aude şi nimeni nu te vede.”

Astăzi, muzeul „Memoria Neamului” activează în mare parte din donaţii. Dacă autorităţile şi-ar îndrepta atenţia spre această instituţie, crede Teodosia Cozmin, poate ar reuşi să modernizeze încăperile în care sunt expuse fotografii şi documente din perioada sovietică. Astfel, muzeul ar atrage mai mulţi vizitatori.