Crin Antonescu este cea mai curiosă arătare politică scoasă la rigola originalei democrații românești. Intrat în politică de mai bine de două decenii, n-a lăsat urme durabile în domeniu. Mai mult niște dâre. Ministru al tineretului și sportului, parlamentar prin nimic remarcat, exceptând absenteismul care i-a adus o tristă celebritate, o candidatură la președinție și un eșec lamentabil, urmat de un pact mai lamentabil cu Mircea Geoană.
Printr-un concurs nefericit de împrejurări a ajuns președintele PNL. Și în această calitate cea mai mare realizare e tot un eșec. A înfeudat un partid istoric, de dreapta, unui partid de stânga, cu rădăcini în partidul comunist, dar și unui partid-televizor, condus de un fost informator al securității.
Belfer de provincie, timid și cu privire abulică, omului i-a intrat în cap că poate și trebuie să fie președintele țării. Dacă a fost Ceușescu, de ce să nu fie și el? Printr-un concurs și mai nefericit de împrejurări, schimbarea majorității parlamentare prin tertipuri dâmbovițene de culise și prin suspendarea președintelui ales, Crin Antonescu a ajuns președinte intermiar, preludiu la alegerile care l-ar putea înscăuna pentru cinci ani la Cotroceni.
Însă, tot răul spre bine. În scurtul răstimp care a trecut de la referendum, mesianicul Crin Antonescu n-a făcut decât să-și dezvăluie inadecvarea definitivă la fișa postului de președinte la republicii, acum și în viitor. Ba chiar, prin felul intempestiv de a acționa și prin fixația obsesivă împotriva lui Traian Băsescu, expusă generos, a resuscitat ideea mai veche a unui control medical al aspiranților la funcțile importante de conducere în stat.
Tovarășul de drum al plagiatorului Victor Ponta și al turnătorului Dan Voiculescu, nu doar că a adoptat un ridicol ton imperial, fiind de mai mult ori suprins spunând „eu, Crin Antonescu”, dar a dat binișor în demagogie politicardă, în populism și în naționalism scorțos de tipul independenței ceaușiste. A fi ridicol e un drept inalienabil al omului și trebuie respectat ca atare. Însă Crin Antonescu exagerează și prin asta pune sub semnul întrebării nu doar prezentul și alianțele țării, dar și fragilele sale câștiguri democratice.
Cum demnitari din țari care au înlesnit intrarea României în NATO și în Uniunea Europeană și-au manifestat îngrijorarea față de funcţionarea statului român în cadru democratic și față de manevrele neconstituţionale ale guvernului înaintea și în timpul referedumului, dar și după, Crin Antonescu a devenit agresiv și a început să-și arate mușchii, devenind ridicol.
El e sincer și prostește convins că îi aparțin voturile celor care s-au prounțat pentru suspendarea lui Băsescu. „Eu am în spate voturile a 7,5 milioane de români, Băsescu îl are pe ambasadorul SUA şi 900.000 de voturi. Cine e mai puternic?”. Sfântul Gheorghe în persoană! Dar în haine de martir: „Băsescu nu scapă de mine decât dacă mă omoară!”. De acest tratament arogant au avut parte un emisar la Departamentului de Stat, Angela Merkel și Jose Manuel Barroso.
Nacafale de președinte mai mult intermediar decât interimar!
