Cultură și politică în tramvaiul cu cai

„Apa trece, pietrele rămîn” e zicala de serviciu a mai tuturor regimurilor autoritare, nepăsătoare față de cei din jur și cu o bună doză de fățărnicie cuvioasă în fața străinătății. Noua majoritate parlamentară de la București și liderii ei aplică în mod consecvent zicala, după un model uzitat în ultimii ani și de omologii lor de la Budapesta. Cine confundă numele celor două capitale pare să aibă acum o scuză, fiindcă, în fond, cultura, cea politică, la fel ca și cultura, pur și simplu, nu mai fac parte din instrumentarul real al gestiunii celor două țări. Au fost coborîte din tramvaiul al cărui capăt este Europa.

Sigur, diferențele există, fie și numai fiindcă din Ungaria spre Europa se merge pe autostrăzi, inclusiv culturale, construite de o bună bucată de vreme, în timp ce în România, autostrada culturală clădită cu eforturi în ultimii ani de ICR, a fost închisă pentru inventar; iar altă autostradă nu mai există. Pentru a nu mai aminti, la capitolul diferențe, că un președinte al Ungariei, prins în flagrant delict de plagiator în cazul doctoratului său, a demisionat după numai cîteva zile de la izbucnirea scandalului, în timp ce premierul României dizertează în continuare despre ce înseamnă o teză de doctorat.

Dizertează în continuare de la înălțimea funcției sale, ajutat de o mînă de pseudo-intelectuali sau chiar de intelectuali reali, aparent în plină confuzie între scop și mijloace. Pentru cei dintîi, o asemenea întreprindere nu ar avea nimic de a face nici cu știința, nici cu cultura; un doctorat ar fi doar o colecție de zicale, de... „teze”, cum se spunea în vremurile partidului unic. Un hîtru și-ar putea pune chiar întrebarea ce diferență este între dr. Elena Ceaușescu și dr. Victor Ponta, amîndoi specialiști în alchimia doctorală...

Cei care spun că la București nu s-a produs nici o „lovitură de stat” din partea noilor guvernanți sînt credibili, chiar dacă o afirmă de pe poziții partizane, de loc neutre. In mod vădit, nici pe departe, cei în cauză nu pot fi asimilați unor puciști, ci mai curînd unor noi parveniți lipsiți de orice scrupule, după modelul literar bine cunoscut celor ce au făcut școală în secolul trecut, acela al lui Tănase Scatiu, personajul lui Duiliu Zamfirescu.

Altfel, ceea ce se petrece s-ar putea asemăna mai curînd cu un soi de „revoluție culturală”, după modelul mai vechi asiatic, sino-coreean, adaptat vremurilor și climatului de factură caragialescă din România.

Ce altceva înseamnă străduința de decapitare a memoriei românești, scoasă la lumina zilei și pusă liber la dispoziția cercetătorilor, o vreme, sub directoratul istoricului Dorin Dobrincu, la Arhivele Naționale ale României, vechile Arhive ale Statului ce s-au aflat timp de decenii sub regim militar și lacăte peste lacăte? Dorin Dobrincu exit...

Ce altceva înseamnă înnămolirea totală a activităților Institutului Cultural Român prin punerea sa sub oblăduirea naționalistă a unei Comisii senatoriale? Cine justifică gestul prin dezechilibrul ce ar fi existat între această instituție și Ministerul Culturii, cu siguranță că nu a văzut felul jalnic în care România și lumea ei literară este înfățișată, via funcționarii Ministerului Culturii, la cel mai mare tîrg de carte european, de la Frankfurt, și participările românești la acele tîrguri la care responsabilitatea a fost asumată de ICR. Conducerea ICR exit...

Iar distrugerea cu aplicație a simbolurilor culturale continuă, cu mai recent anunțata măsură a desființării canalelor TVR Cultural și Info. Cert, TVR Cultural deranjează pe aici pe colo, prin părțile sale esențiale, prin
cei cîțiva redactori care îndrăznesc să gîndească și, mai ales, să spună ce gîndesc. Deranjează prin înotul, cumva împotriva curentului politic, vorbind de drepturile omului sau susținînd festivaluri neagreate de guvern și slujbașii săi culturnici, așa cum s-au petrecut recent lucrurile cu Festivalul Centenarului Celibidache.

Cum spunea într-un interviu Daniela Zeca-Buzura, mulți dintre romîni - și actualii lideri politici fac parte dintre ei - au „niște nostalgii colective și chiar etatiste de a ne îndruma cineva.” Iar dacă unii nu se lasă „îndrumați”, li se aplică acum Constituția.

Chiar dacă toate instituțiile culturale numite și gestiunea lor sînt perfectibile, amestecul grobian al politicienilor români pentru a le îngropa pur și simplu ar trebui să constituie mai mult decît un semnal de alarmă pentru o societate ce se arată lumii întregi bolnavă.