Cum îşi fac tinerii lecţia de istorie?

Astăzi o să rămînem cumva între coperţile emisiunii precedente în care s-a discutat despre chimia identitară. Deoarece le-am propus invitaţilor mei să răspundă la următoarele întrebări: cum îşi fac tinerii de astăzi lecţia de istorie? Cine şi cum îi ajută să cunoască orizonturile din care descind pentru ca finalmente să-şi asume nu doar lucrurile onorabile şi glorioase.

Aşadar în studioul de la Chişinău al Europei Libere se află azi scriitoarea Paula Erizanu, mai nou animatoarea unor proiecte de socializare de rezonanţă, sociologul Petru Negură şi scriitoarea Nicoleta Esinencu, fondatoarea unui curent de spălătorie teatrală.

Europa Liberă: Paula, dumneata după nişte ani de şcoală, de liceu în condiţii moldoveneşti ai văzut deja cum se face şcoală în exterior, în Marea Britanie, nu oriunde, şcoală cu tradiţie, cum ţi-ai făcut lecţia de istorie?

Paula Erizanu: Cred că o problemă mare a felului în care se predă istoria la noi este lipsa încurajării de către de către profesori a consultării mai multor surse. Lucrăm cu un singur manual, eventual două. În momentul în care ministerul impune o istorie integrată şi un liceu sau elevii, nu ştiu, din crize hormonale decid că nu vor să înveţe după această istorie integrată. Respectiv, pentru mine Marea Britanie a fost o schimbare foarte mare la nivel de percepţie ce înseamnă învăţarea istoriei, pentru că m-am învăţat să caut mai multe opinii, să înţeleg felul în care se formează aceste viziuni asupra istoriei şi că în cele din urmă istoria nu este una şi noi nu putem s-o înţelegem obiectiv, pentru că oricum sîntem limitaţi.

Europa Liberă: Bine, dar Waterloo înseamnă un singur lucru, chiar dacă ABBA îl cîntau aşa vesel cumva, e un război pînă la urmă, nu?

Paula Erizanu: Da, dar de ce s-a întîmplat acest război, care au fost consecinţele sau ceea ce s-a cîştigat, a meritat sacrificiile umane sînt întrebări care nu au un singur răspuns.

Europa Liberă: Petru şi cum îi îndrumaţi voi, cadrele didactice, pe tineri să caute exact răspunsurile astea, să nu rămînă doar la singurul manual care devine fatal în bătăliile politice?

Petru Negură: Bun, în ceea ce mă priveşte şi poate e valabil şi pentru alţi colegi de-ai mei, care predăm la universitate istorie, sociologie, istorie socială, politologie, este că încercăm să arătăm realitatea adevărului şi existenţa unui adevăr istoric unic. Lucru care merge în răspăr cu tendinţa generală şi acceptată practic unanim în universitate pînă a fi venit noi. Da, revenim la surse, evident, dar şi la pluralitatea vocilor care au fost în istorie şi care-şi spun fiecare cuvîntul. Pînă la urmă adevărul este produs printr-o negociere, printr-o comunicare şi un schimb, şi nu este neapărat univoc şi omogen. Şi, apropo de război, de primul război mondial, al doilea şi aşa mai departe, mi-aduc aminte de acel celebru experiment franco-german cînd au încercat să facă un manual comun de istorie franco-germană, naţiuni care au fost în război şi care s-au poziţionat astfel mult timp de-a lungul secolului XX şi abia destul de recent s-au aşezat la o masă rotundă specialişti de pe ambele părţi şi au încercat să facă o istorie comună.

Europa Liberă: Şi o Europă comună...

Petru Negură: Evident, dar după ce s-au creat deja structurile politice.

Europa Liberă: Nicoleta, dumneata încerci să predai istoria aplicată, prin dramaturgie, prin ce faci dumneata le aminteşti inclusiv celor tineri că şi viaţa contemporană nu este doar în roz. Cît de important este tinerii de bună seamă să ştie ce li s-a întîmplat lor, părinţilor.

Nicoleta Esinencu: Bineînţeles că este foarte important. Dar de ce este important? Pentru a învăţa din greşelile prin care au trecut părinţii sau buneii noştri. Noi cumva, ca popor, ne-am poziţionat destul de confortabil în poziţia de victime şi ne place să alegem anumite părţi din istorie în care am fost asupriţi, umiliţi, bătuţi şi nu vedem cealaltă parte a istoriei în care noi am bătut, am umilit, am asuprit şi am ucis oameni. Din motivul ăsta eu nu văd o foarte mare diferenţă dintre ceea ce se întîmpla în perioada Uniunii Sovietice în predarea istoriei în şcoală. Şi mie îmi pare că unica diferenţă ar fi...

Paula Erizanu: Atunci era mai coerent totul...

Nicoleta Esinencu: S-ar putea... Diferenţa ar fi că atunci era un partid care politiza subiectul, deci controla la maximum, şi acum sînt mai multe partide care politizează subiectul. Fiecare îşi alege partea care-i convine în istorie şi o duce pe ea şi exclude automat cealaltă parte. Şi asta creează bineînţeles tensiuni în societate şi astăzi şi nu-i dă posibilitate tinerei generaţii să înveţe să-şi asume istoria, ceea ce este primordial şi este o lecţie pe care am învăţat-o în Germania şi am văzut în Germania ce fel de relaţii are poporul german cu istoria complicată pe care a avut-o, cum abordează această istorie în şcoală şi cum o ţară întreagă îşi asumă integral istoria pe care o are.

Paula Erizanu: Cînd zici de popor te referi la oameni? Pentru că eu, de exemplu, aveam colegi nemţi care aveau o atitudine foarte diferită faţă de rolul nemţilor sau poporului german în Holocaust. Aveam colegi care se simţeau foarte vinovaţi, şi azi, şi aveam colegi care simţeau că ei nu trebuie să fie arătaţi cu degetul, pentru că ei n-au făcut nimic şi ei nu sînt vinovaţi.

Nicoleta Esinencu: Ambele cumva sînt valabile. Bineînţeles că ei nu trebuie să fie arătaţi cu degetul. E vorba de a conştientiza ceea ce s-a întîmplat şi de a nu repeta greşelile. Eu cred că depinde de la caz la caz, dar în principiu în Germania există şi o politică de stat, de asumare a istoriei, dar şi o conştiinţă a poporului.

Petru Negură: În privinţa Germaniei e un caz foarte interesant, valabil de fapt şi pentru întreaga Europă Occidentală, după al Doilea Război Mondial şi după Holocaust, şi după marile sacrificii care s-au făcut în cel de-al doilea război mondial, este că s-a ajuns foarte greu, printr-un travaliu destul de anevoios la o asumare a istoriei. Abia spre anii 60-70 nemţii şi alte naţiuni care au fost implicate în cel de-al Doilea Război Mondial în cealaltă tabără, în tabăra agresorului, deci s-a ajuns foarte greu la o asumare a istoriei că uite noi asta am făcut şi trebuie să ne asumăm. Pînă la sfîrşitul anilor 1960 cei mai mulţi nemţi nu ştiau efectiv că cîndva, 20 de ani în urmă, aici erau evrei, foarte mulţi. Vecinul meu era Strul, pe celălalt nu mai ştiu cum îl chema, Iosif, şi acuma ei nu mai sînt.

Europa Liberă: La fel cum, dacă facem acuma un sondaj în stradă, tinerii de astăzi nu ştiu că cuvîntul pogrom care a devenit unul de uz internaţional s-a născut la Chişinău.

Petru Negură: Da, în orice caz că a avut loc un pogrom ca şi în alte locuri din regiune şi că oamenii s-au dedat cu frenezie la uciderea aproapelui. Poate este cazul şi noi să urmăm acest exemplu. Deci e un travaliu anevoios pe care trebuie să ni-l asumăm şi trebuie să-l ducem pînă la capăt. Şi demersul care mie mi se pare corect este, pe de o parte cel realizat de Nicoleta, cu proiectele sale de reprezentare a evenimentelor istorice din trecutul nostru recent, prin nişte piese de teatru documentare. Şi pe de altă parte, ceea ce a făcut Paula acuma recent, cînd a adunat tineri de pe ambele maluri ale Nistrului şi din Găgăuzia pentru a discuta cum putem trăi împreună şi în ce măsură putem vorbi fără să ne rupem gîturile despre trecutul nostru recent.

Europa Liberă: Da, şi Paula nu a pus problema dacă putem trăi împreună, ci cum...

Petru Negură: Cred că asta a fost o premiză de la care a pornit că putem trăi împreună. Şi demersul onest care ne revine nouă este să ne asumăm noi mai întîi partea proastă a istoriei pe care nu vrem s-o recunoaştem. Să nu încercăm să-l impunem pe celălalt să spună tu eşti duşman, tu eşti agresor, ci să spunem uite, domnule, am greşit, mea culpa, hai să mergem mai departe să comunicăm.

Europa Liberă: Paula a abordat subiectul foarte interesant şi asta vroiam şi eu să vă întreb. Pînă unde arunci căciula în istorie ca să ţi-o asumi? Unde îţi alegi descendenţa: de la victoriosul Ştefan cel Mare, de la victorioasa armată sovietică?

Paula Erizanu: Nu cred că e o întrebare aşa de complicată. Eu m-am gîndit de fapt foarte mult timp la ideea de păcat primar pe care îl promovează şi Biblia şi care pe mine mereu cumva m-a deranjat pentru că de ce eu sînt vinovată cînd Eva şi Adam au mîncat mărul interzis din rai. Pe de altă parte, eu sînt acum într-o perioadă în care sînt profund recunoscătoare întregii umanităţi pentru tot ce a făcut şi tot ce face şi îmi dau seama că ceea ce sîntem noi este de fapt un rezultat a tot ce fac ceilalţi oameni pentru noi. Nu ştiu cum să răspund la această întrebare.

Europa Liberă: Deci eu vă întreb asta pentru că Uniunea Sovietică ne-a pus nouă o cortină de fier, noi nu aveam dreptul să ne gîndim măcar că avem nişte rude în România şi la un moment dat am descoperit că românii sînt rudele noastre prin definiţie, că vorbim aceeaşi limbă. Şi pentru mine a fost un şoc la o vîrstă cînd eram fericit şi nu suportam şocurile. Paula zice că mintea o duce pînă la Adam şi Eva şi nu vrea să-şi asume păcatul primar. Unde împingem noi punctul de descendenţă, cum rezolvăm problema asta în cadrul unei lecţii de istorie, în cadrul unui manual?

Petru Negură: Cred că nu trebuie să ne intereseze şi să ne asumăm numai lucrurile glorioase din istorie pe care noi să le reprezentăm drept glorioase. Ci să vedem cum au trăit oamenii efectiv, cum au rezolvat anumite conflicte, cum au încercat să trăiască paşnic, ce au mîncat, cum au supravieţuit, cum au socializat. Pe mine de exemplu mă interesează foarte mult ce mîncau oamenii în perioada interbelică. Chiar aşa erau de mămăligari? Deci lucruri de genul ăsta. M-ar interesa să văd cum au trăit buneii mei efectiv şi pentru asta am făcut o anchetă. I-am întrebat cum au trăit înainte de a fi venit şcoala peste ei. Adică lucruri mai puţin glorioase, mai puţin mitice şi totodată de un dramatism cotidian de supravieţuire pe care îl subestimăm.

Europa Liberă: Bine, un tînăr care descoperă că străbuneii lui mîncau fără furculiţă pentru că mămăliga trebuia luată cu degetele şi muiată în untură sau în brînză. Şi atunci tînărul ăsta s-ar putea să aibă o jenă că străbunicii n-au folosit furculiţa.

Petru Negură: Da, poate să aibă o jenă dacă porneşti de la o logică că noi sîntem moderni şi sîntem europeni, or adevărul este că nu am fost dintotdeauna nici moderni, nici europeni.

Paula Erizanu: Şi nici europenii nu au fost dintotdeauna moderni şi europeni...

Petru Negură: Nici măcar ei, deşi la ei modernitatea are o cale mai lungă decît a noastră. Şi cumva modernitatea la noi este puţin de import, cum este Coca-Cola. Aşa că trebuie să vedem şi lucrurile astea cum s-au întîmplat în istorie...

Nicoleta Esinencu: Dar cred că istoria în această ţară este mult prea complicată ca să putem răspunde exact la întrebarea pe care ne-o propui. Din experienţa mea personală, eu îmi amintesc clar acel moment în care s-a trecut de la grafia chirilică la grafia latină şi niciun învăţător nu mi-a explicat în şcoală de ce. Asta o cred o primă problemă, cea mai importantă, aveam 7-8 ani, o vîrstă sensibilă, în care vii la şcoală şi brusc îţi zice că de azi nu mai scrii aşa dar scrii aşa... Eu am avut nevoie de o explicaţie... Poate atunci nu eram conştientă. Astăzi sînt conştientă că am avut nevoie atunci de o explicaţie, să înţeleg ce se întîmplă. A urmat acest moment pe care l-ai menţionat şi tu. Ne-am pomenit români peste noapte, neştiind că sîntem. Tot la o vîrstă destul de sensibilă, în care poate că era mai important să ne îndrăgostim de cineva decît să aflăm că sîntem români. După a urmat altă perioadă în care în experienţa mea personală, trecînd prin valul de naţionalism din vîrsta adolescentului care cred că este inevitabilă în această ţară, acest val de naţionalism, nu pot să-mi explic exact de unde vine, din familie, din educaţie, din relaţia cu vecinul, din necunoaşterea istoriei etc. Am ajuns în Germania unde am aflat nişte lucruri pe care le-am ratat în Chişinău, în manualele de istorie, cum ar fi Holocaustul, alianţa Armatei Române cu armata germană şi ceea ce s-a întîmplat în acest teritoriu, numărul de evrei care au fost...

Paula Erizanu: Poate ai absentat de la lecţii, cum ai trecut de fapt peste al Doilea Război Mondial?

Nicoleta Esinencu: E vorba de maniera în care ţi se predă, Paula, pentru că în perioada în care am învăţat eu, Antonescu era cel mai mare erou, respectiv şi astăzi în manualele de istorie că Ion Antonescu a salvat evrei etc.

Europa Liberă: Sau chiar dacă nu era în manual scris asta în societate tot ce era românesc era cu semnul plus.

Nicoleta Esinencu: Exact. Şi învăţătoarea de istorie ne-a dus la cinematograful Biruinţa şi ne-a arătat filmul Oglinda, în care lucrurile erau denaturate, cumva. Eu nu am ştiut despre acest moment cum ar fi exterminarea evreilor sau contribuţia populaţiei băştinaşilor la exterminarea evreilor sau contribuţia armatei române la exterminarea evreilor. Sînt nişte lecţii pe care cel puţin generaţia mea le-a ratat. Şi atunci eu le-am recuperat în Germania ceea ce mi se pare într-un fel alogic. Generaţia Paulei are un alt fel de parcurs dar nu foarte diferit de parcursul meu.

Paula Erizanu: Şi nu ştiu cît de nenatural şi alogic este să-ţi vezi de fapt ţara mai obiectiv şi mai detaşat în momentul în care o părăseşti. Dimpotrivă, mi se pare asta foarte interesant şi mă întreb dacă toţi cei care pleacă îşi schimbă felul în care văd ţara...

Europa Liberă: Dar întrebarea mea este pentru ca să vezi obiectiv ţara este nevoie neapărat să pleci sau se poate obţine această asumare şi stînd acasă, în satul Chircăieşti, la ora de istorie?

Nicoleta Esinencu: Se poate obţine în momentul în care există elementar un program şcolar care abordează istoria nu doar dintr-o perspectivă, care nu politizează istoria, un manual de istorie care nu e impus de un partid.

Paula Erizanu: În care istoria este academică şi nu este politică...

Nicoleta Esinencu: Da, eu cred că noi toţi sîntem martorii unei istorii politice, din timpul Uniunii Sovietice şi pînă astăzi noi nu am depăşit încă acest moment...

Europa Liberă: Faptul că acum la 6 iulie s-au dat insigne pentru deportaţi şi în sfîrşit s-a numărat exact cîţi au fost duşi cu trenurile, momentul acesta cum să-l valorifici fără ca să faci politică pe el, Nicoleta?

Nicoleta Esinencu: Asta-i problema, nimeni nu se gîndeşte la oamenii ceia. Oamenii se gîndesc cum să-şi tragă foloasele în politică etc. Şi e valabil şi pentru deportaţi, şi pentru Holocaust, şi pentru 7 aprilie dacă vreţi, războiul din Transnistria etc.

Petru Negură: Exact. Politicienii ar trebui să lucreze la o coeziune socială şi la o solidarizare şi nu la o antagonizare a segmentelor sociale. De exemplu, Chirtoacă dacă merge şi dă insigne la persoane deportate foarte bine, dar dacă în cazul ăsta el pretinde că vrea să construiască o societate aici în Moldova şi la Chişinău ar trebui să dea insigne şi la cei care au suferit din deportări în Transnistria şi atunci ar putea să existe premisa unei convieţuiri paşnice. Altfel istoria va servi în continuare la anihilarea celuilalt şi la autopostarea în statut de victime ceea ce nu ne onorează neapărat.

Europa Liberă: Bine, dar Chirtoacă a încercat să facă mese de pomenire şi cu unii, şi cu alţii, şi cu veteranii din partea sovieticilor, şi cu veteranii din partea armatei române...

Petru Negură: Nu ştiu dacă a încercat ceva la fel şi cu deportaţii din Transnistria, măcar cu cîţiva cîţi au rămas, din punct de vedere simbolic. Aşa cum a încercat foarte frumos Urechean la centenarul pogromului din Chişinău: şi-a cerut scuze el ca primar în faţa populaţiei evreieşti.

Europa Liberă: Chiar dacă nu el a făcut asta, cum zice Paula. Paula, dumneata vei rămîne deja în enciclopedie una din cele mai tinere autoare care ai încercat să te dumireşti ce naiba a fost la 7 aprilie. Din cunoaşterea aceasta a istoriei recente cu ce te-ai ales, cu ce sechele intelectuale?

Nicoleta Esinencu: E o întrebare destul de complicată pentru că în momentul 7 aprilie noi, cel puţin eu deocamdată nu sînt sigură ce ar trebui să-mi asum. Cu excepţia actelor de violenţă care s-au produs, care nimeni nu ştie de unde au pornit şi unde au ajuns, eu nu prea îmi dau seama care este momentul pe care noi ca popor ar trebui să ni-l asumăm.

Europa Liberă: Bine, dar Paula impune un titlu, e o revoluţie „furată” ca şi cum.

Nicoleta Esinencu: Ca toate revoluţiile.

Petru Negură: Asumarea cred că ar fi că în sfîrşit, hai să spunem, tînăra generaţie s-a erijat în postura de actor politic, adică civic şi politic.

Europa Liberă: Chiar dacă a fost manipulat, împins din spate.

Petru Negură: Acuma, gradul în care a fost manipulat este de văzut, dar eu cred că a făcut-o în mod sincer. A ieşit în stradă şi a produs un eveniment în urma căruia lucrurile s-au schimbat într-un anume fel. Şi felul în care a făcut-o pentru mine a fost foarte interesant din punct de vedere sociologic, recurgînd la reţele de socializare sau la alte mijloace mai moderne. O mişcare care a fost atunci s-a globalizat la nivele multiple, în diferite colţuri ale societăţii şi ale lumii, pînă la urmă, diaspora s-a angajat şi ea în această luare de poziţie şi asta mi se pare interesant că din acel moment, de la 7 aprilie, nu se va mai putea face abstracţie de acest actor politic, civic, care a fost parte din tinerii din societatea noastră atunci şi că ei au o putere mai mare decît credeam.


Europa Liberă: Aceşti tineri ar putea să realizeze reuintegrarea ţării? Spuneai despre efortul Paulei de-ai aşeza împreună pe tinerii de pe ambele maluri ale Nistrului ca să vadă ei, să deducă, modalităţile în care pot trăi împreună şi nu separat, separaţi de Nistru.

Petru Negură: Spuneam despre experienţa Europei Occidentale şi a Germaniei în particular. Şi felul în care şi-au asumat istoria după mai mult de 20 de ani de la consumarea celui de-al doilea război mondial este şi pentru că a apărut o nouă generaţie poate puţin naivă şi neştiutoare despre ce s-a petrecut atunci dar care a fost la un moment dat intrigată despre anumite lucruri, ce s-a întîmplat atunci, ce-au făcut părinţii mei în acea perioadă totuşi. Şi bănuiesc că acum există la noi aceeaşi situaţie, au apărut premisele pentru o comunicare între oameni care nu au participat şi nu au fost în vîltoarea evenimentelor în războiul de pe Nistru şi în perioada aceea de avînt naţionalist şi de prăbuşire a fostelor structuri sovietice. O premisă foarte bună pentru o nouă coeziune socială pornită de o nouă generaţie care nu a trăit evenimentele fondatoare de conflict social.

Europa Liberă: Paula, zi-mi tu, experienţa dumitale personală, 7 aprilie plus conflictul transnistrean şi generaţia pe care dumneata o reprezinţi încercînd să valorifici 7 aprilie, vă pasă într-atît încît o să-i forţaţi pe politicieni să facă pe placul vostru, să vă creeze condiţii încît să trăiţi împreună, să nu mai stea ţara asta răşchirată pe ambele maluri ale Nistrului?

Paula Erizanu: Nu ştiu dacă eu valorific neapărat 7 aprilie. Pentru mine 7 aprilie a fost un moment foarte important, în care eu am învăţat nişte lucruri foarte importante pentru mine şi la care eu rămîn sensibilă şi acum şi care m-a făcut să urmăresc foarte atent şi ceea ce se întîmplă acum în lumea arabă. Ca să răspund în cele din urmă la întrebarea cu ce m-am ales din 7 aprilie ar fi că probabil acesta a fost unul din primele momente în care eu m-am simţit parte a societăţii. Şi această asumare a rolului de actor şi nu a rolului de victimă sau obiect în propriul destin a fost foarte important pentru mine. E vorba şi de vîrsta la care se întîmplă asta. Pe de altă parte, ideea de solidarizare umană. Eu am simţit această solidarizare anume la 7 aprilie şi după aceea am văzut-o repetîndu-se la scări mai mici în mobilizarea asta socială, de exemplu, pentru ajutorarea sinistraţilor sau în alte iniţiative soaciale care au urmat. Şi pe de altă parte această integrare a RM în internaţional şi anume la un nivel socio-politic. Pentru că Twiterr revolution pentru mine e o temă importantă din care eu simt că fac parte. După aia nu ştiu dacă vom reuşi noi tinerii să-i facem pe politicieni să ne asculte. Eu cred că mulţi dintre prietenii mei vor deveni între timp politicieni şi atunci ei o să facă ceea ce...

Nicoleta Esinencu: Şi atunci ei n-o să te mai asculte...

Europa Liberă: Contează la care vîrstă. O ultimă întrebare şi iarăşi vă cer sfatul. Într-unul din cele mai recente numere ale revistei Times au o metaforă extraordinară: una din piramidele egiptene se transformă în vulcan, începe să fumege. Sigur că făcînd aluzie la revoluţiile din lumea arabă. Eu încerc să trag jăratec la turta mea şi spun că e o metaforă pentru istoria care începe periodic să fumege, să funcţioneze ca un vulcan, să bulverseze societăţile. Adică osemintele revin în viaţa cotidiană şi atunci cum se poate asuma istoria, cum se poate repovesti, se poate aduce în manuale, în viaţa cotidiană, astfel încît să nu producă cataclisme, să nu erupă, să nu arunce cenuşă vulcanică.

Petru Negură: De-a lungul istoriei s-au produs evenimente care au avut anumite consecinţe. Evenimentele aceastea n-au apărut din senin. Au existat multipli factori care au dus la declanşarea, dezvoltarea acestor evenimente. Lucruri pe care noi trebuie să le cunoaştem. Pentru că altfel evenimete similare ar putea să se reproducă în prezent şi în viitorul foarte apropiat. Pentru că eu văd că sînt anumite discuţii, polemici pe facebook cînd oameni foarte convinşi de anumite adevăruri nu prea au habar ce s-a întîmplat acum 40-50 de ani, 100 de ani. Şi din motivul acesta sînt foarte convinşi. Din punctul meu de vedere, istoria ne dă o lecţie să nu fim foarte convinşi de adevăruri.

Europa Liberă: Bine dar unii, de exemplu, am mai vorbit astăzi de Antonescu, unii zic că este erou al neamului şi a apărat cauza românilor, alţii spun că a fost cel care a deportat evreii şi a căsăpit evreii în Basarabia.

Petru Negură: E o cunoaştere selectivă. Cred că ar trebui să le recapitulăm pe toate aceste cunoaşteri să vedem care este pertinenţa fiecărei din aceste luări de cuvînt şi să încercăm să reconstruim, să reconstituim un fel de puzle al unei personalităţi istorice, în acest caz Ion Antonesc, şi să vedem în ce măsură, ca să mă citez pe mine însumi, din titlul unei cărţi Nici erou, nici trădător, cred că toată lumea este undeva la mijloc, şi ar trebui să vedem cam pe unde se plasează. Important este să vedem care au fost mobilurile umane, care au fost presiunile politice care l-au împins pe Antonescu să săvîrşească anumite acte. Imaginaţi-vă că Antonescu a mers la crime de masă pentru nişte scopuri absolut nobile în ochii lui şi poate este important să vedem cum şi-a construit el aceste idealuri, ideologii şi pînă la urmă ar fi important să spunem că anumite lucruri nobile duc spre crime de masă.

Europa Liberă: Nicoleta, cum cunoaştem istoria fără ca să genereze noi victime?

Nicoleta Esinencu: Eu aş aborda cumva ironic. Cred că este loc de ironie şi autoironie şi în istorie. Şi îmi amintesc de aceste inscripţii de pe blocurile din Chişinău: Moldova e România sau Basarabia e România. Eu aş face turul blocului şi aş spune România e Ungaria, Ungaria e Austria, Austria e Germania, Germania e Polonia, Polonia e Ucraina şi Ucraina e Moldova.

Europa Liberă: Şi la sfîrşit provereno, min net. Paula, răspunsul dumitale la această întrebare. Cum poate fi istoria inofensivă, dacă poate fi inofensivă?

Paula Erizanu: Prin cunoaştere şi prin dorinţa de a-i înţelege pe ceilalţi şi a încerca să înţelegem poziţia fiecăruia şi ce ne scapă fiecăruia cînd ne asumăm o poziţie şi ce este important pentru fiecare şi prin comunicare. Asta cred şi de asta am şi organizat şi o să organizez în continuare forumuri de genul celuia de săptămîna trecută.