Subiectivă sau predicativă? Două săbii care nu încap în teaca aceleiaşi propoziţii dintr-o frază. Două situaţii gramaticale subtile, dar pe care le înţelege acum tot românul, după scandalul de la testarea naţională. Fraza, ambiguă (că de! era examen) avea trei opţiuni de soluţionare dintre care a treia, adică atributivă, a fost cea mai nepopulară şi a primit doar vreo douăzeci la sută din voturile elevilor de clasa a opta. Măcar aceasta nu a fost considerată o soluţie validă ca să nu avem în premieră istorică problema cu trei rezultate corecte. Populare şi disputate au fost celelalte două, subiectivă şi predicativă, iar dezbaterea declanşată a demonstrat că vehemenţa şi tenacitate pot substitui, de multe ori, ştiinţa şi logica. N-o să soluţionăm noi aici ce n-au reuşit câţiva lingvişti, unii dintre ei membri ai Academiei şi multe mii de copii flancaţi de părinţi şi meditatorii lor la română, cei care şi-au câştigat examenul în stradă, pichetând ministerul educaţiei sau pe net, sufocând subiectul cu nesfârşite comentarii. La presiunea terorismului familial, ministrul a rescris regulile ministerului şi ale gramaticii şi a stabilit că imposibilul este posibil, că plumbul se poate transforma în aur şi că, dacă decid autorităţile, contrariile coincid. Astfel că, prin ordin ministerial, subiectiva a devenit şi predicativă. Desigur, din punct de vedere lingvistic, asta e o enormitate căci nu pot fi corecte ambele soluţii iar lucrurile sunt clare dacă s-ar uita toată lumea fără patimă pe hârtia de examen. Însă, pentru că realitatea textului nici nu mai conta, chestiunea s-a tranşat prin dezbatere publică, adică prin vot în stradă, iar cel care a legitimat această monstruoasă ambiguitate nu a fost Academia sau cine ştie ce for ştiinţific ( subiectele sunt alcătuite, se spune, de competenţe în domeniu), ci un politruc aflat întâmplător pe scaunul ministerial. Toate acestea dau senzaţia că materia unui examen, programa şi educaţia sunt negociabile politic şi că, dacă eşti suficient de vocal, bine plasat în partid, ai o ştampilă şi drept de semnătură în bancă poţi schimba chiar şi teorema lui Pitagora, creându-i excepţii validate prin semnătură ministerială. Invocând presiunea străzii, autorităţile impun ca strategie un cerc vicios democratic în care au câştig de cauză tocmai cei care le pun la îndoială competenţa pentru că sunt, nu-i aşa, majoritari sau oricum potenţial mai periculoşi.
Ce a urmat după ce ministrul a luat memorabila decizie nu e greu de presupus: lucrările deja corectate şi desfăcute (căci testul este secret, lucrările sunt închise şi numerotate, rezultatele se trec pe borderouri speciale care devin documente de lucru etc.) ei bine, lucrările au fost recorectate, de data aceasta deschise, recuperând un modus operandi binecuscut într-o societate care se fereşte de meritocraţie, vrea ierarhii fixe, chiar dacă stabilite prin fraudă, şi caută tot soiul de paradoxe pentru a-şi explica sincopele morale. (A propos, la ce au mai folosit camerele video instalate în sălile de examen?) Cu ce rămânem, după ce înlăturăm gustul de cenuşă lăsat de această aproximare gramaticală mare cât o reformă lingvistică? În primul rând, cu sentimentul că, prin permutări şi substituiri, poţi obţine aurul în orice domeniu. Chiar şi atributiva cu pricina ar fi putut fi subiectivă sau predicativă, depinde de locul pe care i-l stabileai în frază sau în stradă. Apoi, se demonstrează că totul este doar tranzitoriu împotrivă sau pentru şi că trebuie să prinzi momentul şi metoda de transformare, pentru că în gramatică, scopul scuză mijloacele, ca şi în politică sau afaceri. Este o consecinţă a faptului că, după cum spunea menajera lui Ionesco, filologia duce la bucluc.
Aceste practici care fac din subiectivă predicativă fără să urle topica frazei şi nici catedrele universitare de lingvistică nu au fost inventate la testarea naţională de la română. Ministrul educaţiei nu a brevetat decât aplicarea locală a unor procedee care funcţionează fără cusur la nivelul societăţii de multă vreme. Strategii de partid au renunţat la situaţiile de tip exclusiv sau-sau, adică la intransigenţă, spunând că un astfel de comportament este sursă de tensiuni şi blocaje. Astfel că s-a pornit, chiar şi în luptele cele mai încrâncenate, de la strategia compromisului instituţional, ambiguităţii legislative, deciziei sub presiune, cedării la şantaj. De ce ne-ar mira că majoritatea parlamentară este fluctuantă şi politicienii sunt ca resturile menajere duse de curenţi subacvatici dintr-o parte într-alta a sălii de şedinţe câtă vreme sunt atâtea instrumente de şantaj, de la dosare care apar la comandă, până la licitaţii şi comenzi de stat fără concurenţă?
Oamenii au descoperit cât de subiectivi au fost şi cât de predicativi pot fi. Săbiile gramaticii ca şi cele ale politicii sunt forţate să încapă în aceeaşi teacă. Unii ar putea să spună, pe bună dreptate, că asta e treaba instituţiilor, să stabilească nu doar politici sectoriale, ci şi ieşirea din impas, numai că dimensiunea aceasta executivă şi decizională a lăsat fiecărei puteri în stat capacitatea de a le scurtcircuita pe celelalte două. Principiile echilibrului instituţional şi cel al continuităţii de decizie au fost înlocuite cu pasaje secrete de-a curmezişul legilor care truchează responsabilităţile, autoritatea şi legitimitatea puterilor în stat. Guvernele Boc au modificat prin ordonanţe de urgenţă legi fundamentale, uzurpând atribuţiile parlamentului. De asemenea, a reluat practica amânării sau însoţirii deciziilor judecătoreşti cu norme metodologice, meteahnă de care se abuzase în folos personal sau de grup şi în timpul regimului Iliescu. Practic, deciziile judecătoreşti şi-au pierdut caracterul executoriu la comanda pupilului lui Traian Băsescu, cel care, la rându-i, le cerea judecătorilor ca, dacă decid ca statul să plătească despăgubiri, să treacă în sentinţe şi resursele bugetare din care să se facă plăţile. Tot preşedintele a inventariat în schiţa de strategie de securitate (nu se ştie dacă a fost adoptată sau nu) răspunderea guvernamentală printre riscurile de securitate, Consiliul Suprem de Apărare a Ţării devenind un fel de supervizor al premierului pe care l-ar putea scoate cu cătuşele la ore de maximă audienţă pentru simplu motiv că stafful de la Cotroceni stabileşte că a luat măsuri care au pus siguranţa ţării în pericol.
Disputa premier-preşedinte poate fi citită acum în altă cheie, cea a funcţiilor pe care le au cei doi în sintaxa democraţiei. Fiecare se crede subiectul, dar ar vrea să fie şi predicatul acesteia. Cu alte cuvinte, şi unul şi celălalt ar vrea să fie la cârma sau, cum doriţi, la volanul statului să pornească şi să oprească după chef, să ia curbele şmechereşte, să se răsucească în opturi şi să meargă pe două roţi. Preşedintele a descoperit că nu se mai poate juca singur cu păpuşile politice. Mecanismul care-i punea victoriile pe tavă cu tot cu căpăţânile adversarilor s-a gripat. Preşedintele a apărutîn faţa presei, nedormit şi umilit, cu o decizie a Curţii Constituţionale favorabilă lui, dar nepublicată. Nu s-a mai putut duce la reuniunea de la Bruxelles a Consiliului European pentru că premierul a obţinut mandatul Parlamentului să plece, iar lista delegaţiei prezidenţiale a rămas neaprobată pe masa ministrului de externe. Preşedintele se obişnuise să meargă la asemenea reuniuni, să se folosească de engleza lui aproximativă pentru a-i relaxa pe cei din jur şi să se întoarcă acasă, unde dădea dispoziţii tuturor, guvernului, parlamentului şi justiţiei în numele spiritului european care se naşte în laboratoarele negocierilor secrete. Preşedintele pare să considere că zâmbetele europene pe care le-a stârnit sunt ceva mai mult decât un reflex politicos de apărare sau doar o poză în faţa presei. În discursul său dezamăgit după o plecare eşuată, preşedintele a pomenit chiar despre existenţa unei agende secrete europene pe care degeaba o căutăm în programul oficial al lucrărilor. Această agendă care presupunea cedarea de suveranitate şi discuţii despre securitatea unională ar fi fost motivul pentru care preşedintele trebuia să fie prezent acolo. Ca să apere ţara de prietenii europeni.
Pe de altă parte, scandalul plagiatului, oportun lansat în prezilele reuniunii de la Bruxelles, nu a avut nici un efect asupra premierului Ponta. Din victoria acestuia asupra bunului simţ am aflat că experienţa, priceperea, competenţa academică nu contează prea mult dacă ai bani să le cumperi. Este lecţia subiectivei care e şi predicativă sau a plagiatului care este operă personală, dacă stabileşte primul ministrul. Am mai aflat, de asemenea, că uzurpările de titluri academice, militare sau politice nu sunt subiecte de interes şi că însăşi uzurparea este considerată o metodă legitimă de luptă politică şi de reformă a statului. Căci chiar şi preşedintele, care a făcut ce a vrut cu Constituţia se plânge că i-au fost uzurpate calităţi stabilite cu ajutorul Curţii Constituţionale, o instituţie căreia i-a suflat mult şi bine în pânze în ultimii ani. Oricum, nu ar trebui să fie atât de predicativ, după ani de subiectivitate. La urma urmei, atitudinea sa de preşedinte-jucător a inspirat pe mulţi satrapi de la guvern sau din teritoriu care şi-au dat seama că este mai profitabil să cumuleze funcţii şi incompatibilităţi pentru că echivocul le va da puterea de a stabili noi reguli şi apoi, de a profita de ele. Ei au ales să fie şi subiectivi şi predicativi pentru că şi o coadă de topor poate fi ceea ce este şi mai mult decât atât: jurnalist, politician, premier sau preşedinte de ţară.
Ce a urmat după ce ministrul a luat memorabila decizie nu e greu de presupus: lucrările deja corectate şi desfăcute (căci testul este secret, lucrările sunt închise şi numerotate, rezultatele se trec pe borderouri speciale care devin documente de lucru etc.) ei bine, lucrările au fost recorectate, de data aceasta deschise, recuperând un modus operandi binecuscut într-o societate care se fereşte de meritocraţie, vrea ierarhii fixe, chiar dacă stabilite prin fraudă, şi caută tot soiul de paradoxe pentru a-şi explica sincopele morale. (A propos, la ce au mai folosit camerele video instalate în sălile de examen?) Cu ce rămânem, după ce înlăturăm gustul de cenuşă lăsat de această aproximare gramaticală mare cât o reformă lingvistică? În primul rând, cu sentimentul că, prin permutări şi substituiri, poţi obţine aurul în orice domeniu. Chiar şi atributiva cu pricina ar fi putut fi subiectivă sau predicativă, depinde de locul pe care i-l stabileai în frază sau în stradă. Apoi, se demonstrează că totul este doar tranzitoriu împotrivă sau pentru şi că trebuie să prinzi momentul şi metoda de transformare, pentru că în gramatică, scopul scuză mijloacele, ca şi în politică sau afaceri. Este o consecinţă a faptului că, după cum spunea menajera lui Ionesco, filologia duce la bucluc.
Aceste practici care fac din subiectivă predicativă fără să urle topica frazei şi nici catedrele universitare de lingvistică nu au fost inventate la testarea naţională de la română. Ministrul educaţiei nu a brevetat decât aplicarea locală a unor procedee care funcţionează fără cusur la nivelul societăţii de multă vreme. Strategii de partid au renunţat la situaţiile de tip exclusiv sau-sau, adică la intransigenţă, spunând că un astfel de comportament este sursă de tensiuni şi blocaje. Astfel că s-a pornit, chiar şi în luptele cele mai încrâncenate, de la strategia compromisului instituţional, ambiguităţii legislative, deciziei sub presiune, cedării la şantaj. De ce ne-ar mira că majoritatea parlamentară este fluctuantă şi politicienii sunt ca resturile menajere duse de curenţi subacvatici dintr-o parte într-alta a sălii de şedinţe câtă vreme sunt atâtea instrumente de şantaj, de la dosare care apar la comandă, până la licitaţii şi comenzi de stat fără concurenţă?
Oamenii au descoperit cât de subiectivi au fost şi cât de predicativi pot fi. Săbiile gramaticii ca şi cele ale politicii sunt forţate să încapă în aceeaşi teacă. Unii ar putea să spună, pe bună dreptate, că asta e treaba instituţiilor, să stabilească nu doar politici sectoriale, ci şi ieşirea din impas, numai că dimensiunea aceasta executivă şi decizională a lăsat fiecărei puteri în stat capacitatea de a le scurtcircuita pe celelalte două. Principiile echilibrului instituţional şi cel al continuităţii de decizie au fost înlocuite cu pasaje secrete de-a curmezişul legilor care truchează responsabilităţile, autoritatea şi legitimitatea puterilor în stat. Guvernele Boc au modificat prin ordonanţe de urgenţă legi fundamentale, uzurpând atribuţiile parlamentului. De asemenea, a reluat practica amânării sau însoţirii deciziilor judecătoreşti cu norme metodologice, meteahnă de care se abuzase în folos personal sau de grup şi în timpul regimului Iliescu. Practic, deciziile judecătoreşti şi-au pierdut caracterul executoriu la comanda pupilului lui Traian Băsescu, cel care, la rându-i, le cerea judecătorilor ca, dacă decid ca statul să plătească despăgubiri, să treacă în sentinţe şi resursele bugetare din care să se facă plăţile. Tot preşedintele a inventariat în schiţa de strategie de securitate (nu se ştie dacă a fost adoptată sau nu) răspunderea guvernamentală printre riscurile de securitate, Consiliul Suprem de Apărare a Ţării devenind un fel de supervizor al premierului pe care l-ar putea scoate cu cătuşele la ore de maximă audienţă pentru simplu motiv că stafful de la Cotroceni stabileşte că a luat măsuri care au pus siguranţa ţării în pericol.
Disputa premier-preşedinte poate fi citită acum în altă cheie, cea a funcţiilor pe care le au cei doi în sintaxa democraţiei. Fiecare se crede subiectul, dar ar vrea să fie şi predicatul acesteia. Cu alte cuvinte, şi unul şi celălalt ar vrea să fie la cârma sau, cum doriţi, la volanul statului să pornească şi să oprească după chef, să ia curbele şmechereşte, să se răsucească în opturi şi să meargă pe două roţi. Preşedintele a descoperit că nu se mai poate juca singur cu păpuşile politice. Mecanismul care-i punea victoriile pe tavă cu tot cu căpăţânile adversarilor s-a gripat. Preşedintele a apărutîn faţa presei, nedormit şi umilit, cu o decizie a Curţii Constituţionale favorabilă lui, dar nepublicată. Nu s-a mai putut duce la reuniunea de la Bruxelles a Consiliului European pentru că premierul a obţinut mandatul Parlamentului să plece, iar lista delegaţiei prezidenţiale a rămas neaprobată pe masa ministrului de externe. Preşedintele se obişnuise să meargă la asemenea reuniuni, să se folosească de engleza lui aproximativă pentru a-i relaxa pe cei din jur şi să se întoarcă acasă, unde dădea dispoziţii tuturor, guvernului, parlamentului şi justiţiei în numele spiritului european care se naşte în laboratoarele negocierilor secrete. Preşedintele pare să considere că zâmbetele europene pe care le-a stârnit sunt ceva mai mult decât un reflex politicos de apărare sau doar o poză în faţa presei. În discursul său dezamăgit după o plecare eşuată, preşedintele a pomenit chiar despre existenţa unei agende secrete europene pe care degeaba o căutăm în programul oficial al lucrărilor. Această agendă care presupunea cedarea de suveranitate şi discuţii despre securitatea unională ar fi fost motivul pentru care preşedintele trebuia să fie prezent acolo. Ca să apere ţara de prietenii europeni.
Pe de altă parte, scandalul plagiatului, oportun lansat în prezilele reuniunii de la Bruxelles, nu a avut nici un efect asupra premierului Ponta. Din victoria acestuia asupra bunului simţ am aflat că experienţa, priceperea, competenţa academică nu contează prea mult dacă ai bani să le cumperi. Este lecţia subiectivei care e şi predicativă sau a plagiatului care este operă personală, dacă stabileşte primul ministrul. Am mai aflat, de asemenea, că uzurpările de titluri academice, militare sau politice nu sunt subiecte de interes şi că însăşi uzurparea este considerată o metodă legitimă de luptă politică şi de reformă a statului. Căci chiar şi preşedintele, care a făcut ce a vrut cu Constituţia se plânge că i-au fost uzurpate calităţi stabilite cu ajutorul Curţii Constituţionale, o instituţie căreia i-a suflat mult şi bine în pânze în ultimii ani. Oricum, nu ar trebui să fie atât de predicativ, după ani de subiectivitate. La urma urmei, atitudinea sa de preşedinte-jucător a inspirat pe mulţi satrapi de la guvern sau din teritoriu care şi-au dat seama că este mai profitabil să cumuleze funcţii şi incompatibilităţi pentru că echivocul le va da puterea de a stabili noi reguli şi apoi, de a profita de ele. Ei au ales să fie şi subiectivi şi predicativi pentru că şi o coadă de topor poate fi ceea ce este şi mai mult decât atât: jurnalist, politician, premier sau preşedinte de ţară.
