Odată cu căderea comunismului a dispărut și megalomania marilor complexe industriale care consumau mai mult decât produceau, dar erau, în schimb, surse importante de pagube colaterale. Între ele un loc important il ocupă poluarea mediului înconjurător. S-a construit mult, dar parcă în dușmăne, fără nicio grijă pentru protecția mediului și, implicit, pentru calitatea vieții omenilor.
Paradoxal, dispariția mamuților poluatori, sub asaltul rechinilor tranziției și a negustorilor de fier vechi, nu a făcut din România o țară mai curată. Ne-a rămas pe cap o așa zisă poluare istorică, generată de industria petro-chimică, exploatarea petrolului și industria miniera de pe vremea comunismului. In materie de poluare, Nicolae Ceușescu este mereu cu noi! După evaluări aproximative, Romania are nevoie de 4 - 5 miliarde de euro pentru pentru a lichida moștenirea comunistă în materie de poluare. Bani pe care nu-i avem. Și dacă i-am avea nu e sigur că nu ar dispărea în buzunarele gunoierilor politici.
Periodic, în clasamente internaționale întocmite de organisme europene, România apare printre țările cele mai poluatoare cu dioxid de carbon, raportat la marimea economiei, dar și printre țările care au probleme grele cu poluarea apelor, cu poluarea aerului cauzată de pulberi în suspensii și chiar cu poluarea fonică, în marile agolmerări urbane.
Pe vremea comunismului am tânjit la societatea de consum. Ne-am aruncat în ea cu voluptate, dar fără a-i evalua consecinţele negative și nepregătiți să le facem față. Poluarea cu hârtie, metal, sticlă şi mase plastice, în princiu toate prețioase materiale reciclabile, se datorează unei legislații care nu obligă producătorii şi comercinaţii la recuperarea şi reciclarea ambalajelor. Societea de consum a pătruns şi în mediul rural, încă și mai dezarmat în faţa deşurilor de tip industrial. Depozitarea în locuri improprii a gunoiului urban şi proasta gestionare a gropilor de gunoi au dus la poluarea unor mari suprafeţe de teren, a râurilor, a lacurilor cu deşeuri nedegradabile. Acum patru ani, numai din lacul de acumulare de la Bicaz au fost scoase câteva zeci de tone de sticle de plastic. O cutie de aluminiu dispare natural în o sută de ani, o punga de plastic în treizei de ani, iar o sticlă de plastic nu se degradeaza complet niciodata. Cine a trecut pe lîngă gropile, prost amenjate, în care se depozitează gunoiul menajer urban nu se poate să nu fi văzut covorul de pungi de plastic risipite de vânt pe cîmp, pe marginea drumurilor și a căilor ferate.
Protectia mediului este costisitoare şi banii sunt puţini pentru ţări sărace ca România sau Moldova. Dar nu-i mai puţin adevărat că şi din gunoaie s-au făcut averi frumoase, iar gunoieri au intrat în politică. Bani s-ar mai găsi, inclusiv din fonduri europene, dacă ar exista şi o preocupare pentru cheltuirea lor eficientă. Însă politicienii nu sunt prieteni cu copacii, cu iarba verde, cu aerul curat. Cu excepția locurilor în care și-au ridicat ei vilele și reședințele de vara.
