Luna octombrie 1991 a înregistrat, pe de-o parte, tentativele lui Mihail Gorbaciov de a semna un nou tratat unional, la care nu renunţase încă; pe de altă parte, Rusia condusă de Boris Elţîn încerca să devină un lider al spaţiului ex-sovietic prin iniţiative concrete.
Una din acestea a fost ideea creării unei comunităţi economice care să cuprindă toate noile republici independente sau cele pe cale de a deveni – amintim că unele, Kazahstanul, de exemplu – încă nu îşi declaraseră desprinderea oficială de URSS, produsă abia în decembrie 1991.
Acordul privind crearea comunităţii economice a fost parafat de reprezentanţii a 12 foste republici sovietice – cu excepţia celor trei baltice – la 3 octombrie 1991, la Alma-Ata. Locul a fost ales nu întâmplător, sugerându-se subtil că noua comunitate nu va avea un centru, adică Moscova, ci mai multe, adică va fi o relaţie de egalitate între părţile semnatare ale noii comunităţi, deocamdată doar economice.
Acordul avea 14 capitole care priveau diverse aspecte ale relaţiilor economice, bancare şi comerciale ale celor 12 state noi care încercau astfel să salveze ce mai era de salvat din fostul complex economic al Uniunii Sovietice abia destrămate.
Presa de la Moscova a salutat semnarea Acordului privind comunitatea economică a fostelor republici ale URSS şi fără îndoială anumite prevederi ale documentului îndreptăţeau celelalte 11 republici să considere şi ele avantajos şi benefic înţelegerea.
Era vorba de aspecte precum reglementarea statutului proprietăţii comune dintre două sau mai multe republici (Republica Moldova, de exemplu, avea proprietăţi pe teritoriul Ucrainei, fiind vorba mai ales de baze de odihnă pe litoralul Mării Negre). De asemenea, acordul stabilea mecanisme de achitare a datoriei externe a URSS de către fostele republici sovietice, cota parte exactă care revenea fiecărei republici urmând a fi stabilită printr-o înţelegere separată.
Existau însă şi prevederi care urmau nu numai rezolvarea unor probleme economice stringente, dar care aveau şi o agendă politică foarte clară. De exemplu, acordul de constituire a comunităţii economice făcea referire la nevoia păstrării unei bănci comune pe teritoriul URSS care să continuă să joace rolul fostei bănci centrale sovietice. Potrivit acestei stipulaţii, rubla urma să fie mai departe valuta comună a fostelor republici sovietice, ceea ce ar fi avantajat toate statele componente în comerţul cu alte state ale lumii, scopul fiind transformarea fostei monede sovietice în valută convertibilă.
Prin urmare, se observă că structura Comunității Economice încerca să copieze modelul vest-european de integrare, pus în funcţiune după cel de-al doilea război mondial. Deosebirea era însă mare, aşa cum se va adeveri mai târziu: în cazul occidental, colaborarea economică a fost una care viza crearea unei integrări reciproc avantajoase şi consensuale; în cazul estic, integrarea economică propusă era menită să perpetueze inegalităţile existente în economia sovietică şi nu e întâmplător că după 20 de ani obiectivul integrării economice a spaţiului post-sovietic a eşuat.