Una dintre cele mai importante publicaţii apărute în timpul Perestroikăi la Moscova a fost Izvestia TSK KPSS, iniţiată şi coordonată de Alexandr Iakovlev, unul dintre ideologii schimbărilor politice din URSS din perioada lui Gorbaciov. Revista sus-numită a publicat o serie de materiale de arhivă
cu privire la represiunile din perioada stalinistă, decizii ale CC al PCUS privind reabilitarea unor lideri bolşevici condamnaţi de regimul sovietic de până la 1953. Era vorba, printre alţii, de Buharin, Râkov, Kamenev, Zinoviev ş.a., nu însă şi Troţki, care nu a fost reabilitat niciodată de autorităţile comuniste sovietice.
În numărul său din august 1991, Izvestia TSK KPSS publică o prezentare succintă a platformelor politice ale celor mai importante mişcări şi partide politice din Republica Moldova, cu excepţia celui comunist. Lista începe cu Frontul Popular din Moldova, creat în mai 1989, condus iniţial de Ion Hadârcă şi apoi, din iulie 1990, de către Iurie Roşca. Revista CC al PCUS apreciază că o dată cu venirea la conducerea formaţiunii a acestuia din urmă, are loc radicalizarea Frontului, făcându-se din ce în mai auzite slogane despre nevoia lichidării consecinţelor Pactului Molotov-Ribbentrop şi ale Unirii cu România, precum şi a redenumirii R. Moldova în Republica Română Moldova.
Se menţionează că iniţial calitatea de membru al Frontului era compatibilă cu cea de membru al PCUS, dar ulterior, din iulie 1990, acest lucru a fost interzis.
Alte formaţiuni menţionate sunt Partidul Naţional Creştin, condus de Vladimir Nicu, Liga democrat-creştină a femeilor, condusă de Leonida Lari, deputată a poporului din URSS; Uniunea Ţăranilor, constituită în ianuarie 1989, transformată ulterior, în octombrie 1990, în Partidul ţărănesc-democrat din Moldova, care îşi propunea drept scop apărarea intereselor economice ale ţăranilor, trecerea pământului în proprietatea celor care îl lucrează şi crearea unor gospodării de fermieri cu loturi de până la 50 ha.
Platforma democratică din cadrul PCM era trecută în revistă ca o mişcare condusă de Anton Grăjdieru, deputat al poporului din URSS, formaţiune condamnată de ideologii comunişti de la Moscova din cauza că susţinea cursul spre independenţă al Ţărilor Baltice şi al Moldovei şi era bănuită de atitudini etichetate drept anti-comuniste.
Lista formaţiunilor politice este continuată cu Gagauz Halkî, un fel de front popular al găgăuzilor care îşi propunea dezvoltarea culturală şi lingvistică a acestei minorităţi şi care susţinea sus şi tare păstrarea Uniunii Sovietice. Tot din această categorie de organizaţii pe care se baza Moscova în republică erau Mişcarea internaţionalistă Unitate-Edinstvo, condusă de Petru Şornikov şi alcătuită în majoritate din rusofoni care se opuneau emancipării naţionale a moldovenilor români şi apelează la documente fundamentale ale ONU pentru a-şi apăra interesele în ceea ce priveşte dreptul de a vorbi în rusă şi a nu învăţa limba română. Din aceiaşi categorie făcea parte şi OSTK (Uniunea colectivelor de muncă), condusă de Igor Smirnov, viitor auto-întitulat preşedinte al Transnistriei.
Efectuată sub formă de rezumat în ceea ce priveşte conţinuturile programelor acestor formaţiuni, scopul acestei analize era de a prezenta unui public mai larg, a membrilor de partid din URSS în primul rând, forţele politice din Moldova pe care miza Moscova în ultimele săptămâni ale existenţei Uniunii Sovietice.