31 iulie 2001
Actualitatea. (Comentariu: Horia Roman Patapievici)
Câteva reflecţii despre patriotismul românesc.
Orice român care se întâlneşte, în străinătate cu alţi români, va constat că subiectul exclusiv de interes este situaţia din România. [...] Toţi românii care se pasionează azi de problema României şi care îşi cheltuiesc timpul şi energia în discuţii interminabile despre soarta ei, necazurile ei şi remediile nenorocirilor în care este până peste cap băgată, toţi aceştia pretind aş iubi ţara şi fără îndoială, chiar o iubesc.
A fi obsedat de România, a fi bolnav de necazurile ei, este cu siguranţă o formă de patriotism. Dar... şi acest patriotism este incapabil să ofere soluţii. Şi s-ar părea că patriotismul românilor, care sunt obsedaţi de România, este cu atât mai mare cu cât sterilitatea lor şi a lui este mai adâncă.
De ce ? Răspunsul poate fi găsit prin oglinda problemei ţărăneşti de la începutul secolului XX. Nu discuţiile şi nici pasiunea pusă în ele au rezolvat problema ţărănească, ci decizia de a permite ţărănimii, printr-o reformă instituţională adecvată, modernizarea. Problema ţărănească a rezolvat-o un singur lucru: acţiunea instituţională realistă.
[...]
Cum poate depăşi patriotismul nostru şueta avântată, pasiunea dezordonată ? În mod direct, nu patriotismul fierbinte este soluţia la problemele ţării noastre, ci la fel ca pentru problema ţărănească, reforma instituţională.
Or, reforma instituţională pretinde de la patriotism să fie disciplinat şi orientat spre soluţii în termeni de acţiune practică... Nu este suficient să te pasionezi de nenorocirile României. Poţi organiza ceva pentru a diminua, cât de puţin, vreuna din aceste nenorociri particulare ? Dacă da, atunci patriotismul tău se verifică.
Dacă nu, patriotismul tău este vag, inutil şi de fapt, nesigur.
Cât îi priveşte pe românii care trăiesc în străinătate, şi ei, ca şi noi, românii din ţară, avem de trecut acest examen crucial. A venit momentul să dăm un sens practic sentimentului nostru de iubire faţă de România...”
