Am avut ocazia să discut la serviciu cu un tînăr originar din Soci, de etnie cercheză. Pentru mine a fost o adevărată descoperire să aflu că în Caucaz printre osetini, ceceni, inguși și alte popoare mai trăiesc și cerchezi.
Caut pe internet mai multă informație despre ei și pe site-ul universității din Pensylvania găsesc că: „...cerchezii trăiesc în Caucaz din secolul V î.Hr, fiind cel mai vechi popor caucazian...”
Tot pe acea sursă găsesc că: „După 1864, ca o consecință a războiului Ruso-Caucazian, a avut loc unul din cele mai mari exoduri de populație din istoria modernă: aproximativ un milion și jumătate de cerchezi și-au abandonat pămînturile străbune plecînd pe teritoriul Imperiului Otoman, lăsând în spate rămăşiţe de comunităţi împrăştiate”. Se mai spune că cerchezii au dovedit calități de meșteșugari iscusiţi și că sunt cinstiţi și corecţi în afaceri.
L-am întrebat pe colegul meu ce limbă vorbesc și mi-a spus că limba maternă este cercheza, însă, din păcate, nu au voie să folosească decât alfabetul chirilic, chiar dacă a fost o perioadă cînd au folosit și alfabetul latin. „Nu are la noi cine să se ocupe de chestiuni ce țin de limbă sau cultură...” mi-a mărturisit el, privindu-mă cu un fel de invidie albă, în timp ce eu îi povesteam că noi am reușit să ne bucurăm de roadele emancipării naționale de după 1990.
În acel moment am înțeles cît de mult trebuie să prețuim ceea ce am obținut acum 20 de ani: limba româna, grafia latină și acceptarea faptului că aparținem etnic și cultural spațiului românesc.