La 24 iunie 1991, Comitetul Central al Partidului Comunist al Moldovei a efectuat un sondaj la care au participat 254 de persoane, dintre care 48 erau secretari de partid în comitetele raionale şi orăşeneşti. În ceea ce priveşte timpul aflării în cadrul partidului, 20 la sută aveau un stagiu de 3 ani, 24 % - de 3-5 ani, 30 % - 6-10 ani, şi peste 10 ani – 22 la sută dintre respondenţi.
La întrebarea cum văd viitorul partidului, 52 dintre intervievaţi au răspuns „în cadrul PCUS”, alţi 28 % au menţionat opţiunea „în cadrul PCUS, dar pe principii federale” şi 19 % insistau ca PCM să devină partid politic independent de Moscova.
În ceea ce priveşte intrebarea „pe cine reprezintă la ora actuală PCM”, în cadrul unor răspunsuri multiple, respondenţii au menţionat muncitorii (86 %), ţăranii (83%), intelighenţia şi conducătorii de întreprinderi (70%), lucrători de partid (70%).
O altă întrebare importantă adresată membrilor de partid era dacă PCM este pregătit să se transforme dintr-o structură de stat într-o organizaţie politică care să activeze în cadrul Constituţiei Moldovei. O altă sub-întrebare era dacă aparatul de partid înţelege că e nevoie de această transformare şi ce trebuie se făcut pentru ridicarea autorităţii partidului în societate.
Documentul depistat în arhiva partidului face referire exactă mai mult la răspunsul în ceea ce priveşte ultima întrebare. Astfel, în vederea îmbunătăţirii prestigiului PCM, 70 la sută dintre respondenţi consideră că e nevoie de promovarea mai activă a politicii partidului prin intermediul comuniştilor din cadrul Sovietelor, alţi 60 la sută spun că e necesară consolidarea influenţei partidului în colectivele de muncă.
Numai o treime dintre intervievaţi apreciază că imaginea partidului va câştiga prin stabilirea unor relaţii de colaborare cu toate formaţiunile şi mişcările politice. Doar 22 la sută spuneau că e nevoie de a transfera centrul activităţilor de partid în teritoriu. Totodată, deşi exprimau anumite preferinţe în raport cu felul în care PCM urma să-şi lustruiască imaginea şi sporească influenţa, foarte puţini propun modalităţi concrete de traducere în viaţă a acestor strategii.
Raportul citat menţionează şi una din cauzele acestei inerţii şi crize de identitate a comuniştilor moldoveni: majoritatea membrilor aparatului de partid încă sperau că reîntoarcerea la modelul vechi de conducere, numit administrativ de comandă, adică totalitar, mai era posibilă.
Constatăm astfel că la sfârşitul lunii iunie 1991, la două luni până la colapsul URSS şi declararea independenţei R. Moldova, aproape două treimi din comuniştii moldoveni erau fideli Moscovei şi considerau că vremurile din trecut vor reveni. De aici şi inerţia în cea ce ţine de căutarea şi găsirea unor soluţii de reformare a partidului. Douăzeci de ani mai târziu, comuniştii din Republica Moldova mai cred că realităţile de dinainte de 1991 pot să fie resuscitate. În disperare de cauză, vor totul sau nimic.