Ori de câte ori vorbeşte în public, Marian Vanghelie are parte de zâmbete cu subînţeles, de hohote de râs şi de verdicte acre: un analfabet agramat, prost şi incult. E nedrept şi neadăvărat.Vanghelie nu-i analfabet. A făcut liceul, e dreapt în vreo douăzecei de ani, în parte la seral, şi-a dat şi BAC-ul, în condiţii obscure şi în marginea legii. Şi nici prost nu este. Are inteligenţa nativă a şmecherului de Ferentari, un descurcăreţ, un „hoţ”, în sensul admirativ acordat de inconştientul public unui cuvânt de ruşine. Deşi nu prea ştie ce este social-democraţia, a făcut carieră în partid, este liderul organizaţiei Bucureşti, a fost ales de trei ori primar de sector, odată împotriva voinţei partidului, are un cuvânt greu la împărţirea ciolanului puterii în partid şi era cât pe-aici să numească în fruntea ministerului de interne un interlop, între timp ajuns după gratii. În ciuda precarităţii intelectuale, numele lui a devenit un brand de calitate. Un profesor universitar şi un gomos europaralementar au apărut pe afişele lor electorale sigla „garantat Vanghelie”.
Insă Vanghelie are şi o problemă. De verb. De comunicare. De logica în exprimare. Suferă de „analfabetism funcţional”, în limbaj savant. Omul e vag şcolit, ştie oarecum să citească, dar nu înţelege ce citeşte, uneori nici ce spune. Nu are proprietatea cuvintelor, nu le ştie sensul, iar gramatica lui e harcea-parcea. A devenit celebru din ziua în care un moderator de televiziune i-a cerut să conjuge verbul „a fi” A început, ajutat, cu eu sunt... tu eşti... şi s-a oprit siderat. Omul nu ştia ce înseamnă „conjugare”, o noţiune la îndemâna unui copil de clasa a cincea. Şi a întrat pe vecie în istorie drept „primarul care este” şi primarul „almanhe”.
Pe internet, perlele lui Vanghelie sunt cu miile; „sunt natural ca brânza de oaie“; „soarta mea a fost hotărâtă de destin”; „sumele alocate transportului în comun sunt infirme”; „este anormal să mergem cu maşinile şi cu transportul în comun care mergem”; „deci prezenţa mea e datorită stării Bucureştiului în care ne aflăm” etc.etc.
În simplitatea lui, Vanghelie e onest. Are o părere proastă despre colegi de partid mai şcoliţi ca el, şi o şi spune, „nişte lepre”. Ştie că unii îl cred prost, nu-i contrazice, dar nuanţează, „nu cred că sînt chiar eu cel mai prost, sunt singurul…“. Excedat, are orgoliile lui: „Nu mă interesează faptul că la şcoala copiii îi spun lui fiu-meu că „taică-tu e un prost”, într-un final o să spună că are un tată care a lăsat ceva în urma". Nu e vorba de ce va lăsă în urmă primarul, sectorul lui e la fel de amărît ca întregul Bucureşti, ci de ce a acumulat Vanghelie cel strângător. Nu ştie să-l conjuge pe „a fi”, dar s-a arătat îndemânatec în a-l pune în practica pe „a avea”. Are o avere frumuşică, nu toată la vedere, suficientă sa schimbe maşini de lux la fel de des ca ciorapii. Cum a facut-o nu e greu de bănuit. A fost amestecat în privatizări cu cântec, a cheltuit în prostie bani publici pe vangheleioane şi pe economate falimentare, însă justiţia, legată la ochi, nu l-a dovedit.
Acum Vanghelie vrea mai mult decât poate. Vrea la primăria Bucureştiului. Vrea „rebranduire”, „reschimbare de look”. După vizita în SUA, cu întâlniri „foarte excelente”, Vanghelie a pus la cale o paranghelie prilejuită de împlinirea vârstei de 43 de ani. Un ospăţ cu vinuri alese, purcei de lapte, pastramă de gâscă şi ce mai mănâncă aleagătorii social-democraţi la vremuri de criză. Şi cu un ales platou de oaspeţi, colegi de partid, în frunte cu batrâna puşlama comunistă, Ion Iliescu. În pestriţa adunătură s-au aflat şi persoane cu un trecut stimabil, poetul Mircea Dinescu, jurnaliştii Stealian Tănase şi Emil Hurezeanu, academicianul Eugen Simion. Atraşi de icrele lui Vanghelie? Din interes jurnalistic? Ispiţi de ludic? Cine ştie? S-ar părea că gunoaiele ieşite la iveală în vremuri tulburi, când sunt pe cale să devină îngraşământ organic, atrag muştele la ospăţ.
La mai mare, nea Vanghelie! Eşti speranţa noastră. Ultima. Ai fi meritat din partea oaspeţilor cîntarea „Vanghelie te iubim...”. Şi ce mai urma.
