Concepția educației incluzive

Copiii cu nevoi speciale din Republica Moldova, la fel ca în perioada sovietică, sunt ascunşi de ochii lumii, fiind izolaţi iniţial în şcoli internat speciale, în adolescenţă - în şcoli de meserii speciale, iar ajunşi la maturitate - nu li se pare deloc ieşit din comun când se pomenesc izolaţi de societate.

Ca să evite acest itinerar prescris, copiii trebuie să aibă parte de părinţi de-a dreptul luptători. Aceştia sunt puşi în situaţia de a deschide uşi închise şi de a obţine prin diferite mijloace sprijinul profesioniştilor din domeniul social şi şcolar, doar ca să-şi vadă într-un final copilul înscris într-o clasă obişnuită. Dar nici aici problemele nu se încheie.

Mariana Tcaci, o femeie care are un fecior cu nevoi speciale, povesteşte că a fost nevoită să se mute la Straşeni, pentru ca fiul său să poată merge la şcoală.

Mariana Tcaci: „De la început copiii au spus că o să ne ajute să-l ridicăm, dar peste două săptămâni copiii fugeau de noi, eu nu-l puteam ridica, profesorii fugeau împrejurul şcolii după copii. Era greu de dus, trebuia să meargă la cabinetul de georgrafie, de fizica, unul e la etajul 3 altul la 4. Anul acesta ne-au adus de peste hotare un dispozitiv şi-l ridicăm, iar Keystone (n.r. organizaţie internaţională care desfăşoară proiecte de susţinere a copiilor invalizi) a angajat un cadrul didactic pentru el”.

O altă mamă, Mariana Golovatâi, a reuşit să învingă sistemul şi să-şi dea copilul la o şcoală obişnuită. Ea spune că nu doar statul e de vină că o parte dintre copiii cu disabilităţi rămân neşcolarizaţi, părinţii şi comunitatea ar fi la fel de responsabili.

Mariana Golovatâi: „Cu tristeţe vreau să vă spun că am întâlnit o fetiţă de la Cantemir, foarte deşteaptă, care comunica frumos, pe care părinţii nu au dat-o la şcoală. Şi nu cred că numai parinţii sunt de vină, dar şi comunitatea în care a trăit fetiţa asta şi parinţii aceştia. Probabil că nimeni nu le-a deschis uşa, să le spună că şi copilul lor are dreptul la carte. Fetiţa nu are nicio clasă terminată. Am întâlnit un băiat de la Băcioi care are doar patru clase, tot în scaunul cu rotile. Aceşti copii îşi dau seama că au fost lipsiţi de acest drept”.

Mariana Golovatii spune că şi copilul ei ar fi rămas neşcolarizat dacă nu insista el însuşi să meargă la lecţii.

Mariana Golovatâi: „Copilul meu a fost exclus din procesul educaţional, pentru că având o disabilitate destul de pronunţată, el nu a fost inclus în listele de şcolarizare pentru copii. Eu ca parinte atunci nu am putut să rezolv problema asta. Abia cand el a împlinit 12 ani şi m-a întrebat: „De ce nu mă dai la şcoală?”. Atunci eu mi-am pus întrebarea de ce n-ar putea un copil ca Nicolae să meargă la şcoală, dacă el doreşte. E altceva când nu poate, dar dacă el doreşte, înseamnă că ştie ce vrea. Un copil ca Nicolae, dacă aş fi venit la comisia medico-psiho-pedagogică republicană, m-ar fi trimis la casa internat Orhei. Nciodată nu mi-aşi fi dorit ca băiatul meu să fi nimerit acolo măcar pentru o zi. Soluţia a fost să lăsăm satul, să vindem casa şi să venim la Chişinău. La Chişinău, cu parere de rău, nu exista nimic. Eu singură mi-am făcut calea pentru a-mi da copilul la şcoală”

În toată lumea, copiii cu nevoi speciale învaţă alături de alţi elevi, în aşa-numitele clase incluzive. Educaţia incluzivă este o modalitate de instruire adaptată şi individualizată în funcţie de necesităţile copiilor cu capacităţi şi competenţe diferite. În Moldova clasele incluzive sunt o raritate. Câteva au fost deschise, de exemplu, în raionul Orhei, la insistenţa şi cu efortul părinţilor care au dorit să le ofere copiilor o şansă de a se integra în societate.

Şeful direcţiei educaţie preşcolară şi învăţământ general de la Ministerul Educaţiei, Valentin Crud recunoaşte că în Moldova organizarea învăţământului incluziv e abia la început de cale.

Valentin Crudu: „Sunt exemple mai multe, dar în Republica Moldova nu a prins încă niciun exemplu al unei ţări. Un exemplu bun este cel al Suediei şi Norvegiei, dar pentru asta ne trebuie foarte multe, nu neaparat foarte mulţi bani, dar trebuie să lucrăm foarte mult la nivel de schimbare de mentalitate, pentru ca aceşti copii să fie acceptaţi alături de copiii cei sănătoşi, pentru că ei nu au nicio vină că, uite, au această disabilitate. Trebuie să le spunem oamenilor că ei au drepturi şi la viaţă, şi la studii, şi de a comunica. Am avut exemple când copilul nu se simţea bine şi am fost nevoiţi să-l retragem din şcoală”.

Valentin Crudu afirmă că lucrurile vor lua o altă cale, dacă vor fi aprobate proiectele Concepţiei educaţiei incluzive şi cel al Codului Educaţiei, care, în opinia oficialului, ar oferi un cadru legal pentru dezvoltarea educaţiei incluzive încă din anii de grădiniţă. Păstrarea actualului sistem de educaţie a copiilor cu disabilităţi este inconvenabilă şi din punct de vedere financiar.

Analizele efectuate în cadrul proiectelor de reformare a sistemului rezidenţial, relevă că întreţinerea anuală a unui copil cu nevoi speciale în instituţii costă cel puţin 30-50 mii de lei, cea mai mare parte din sumă revenind cheltuielilor salariale şi de întreţinere a clădirilor. Întreţinerea unui elev în instituţiile rezidenţiale costă de 2-3 ori mai mult decât a copiilor aflaţi în casele de tip familie şi de 5-6 ori mai mult decât a elevilor din instituţiile de învăţământ general.