În timpul revoluţiei române din decembrie 1989, atât societatea, organizaţiile neformale din RSS Moldovenească de atunci, cât şi organele de stat au avut o deschidere deosebită în ceea ce priveşte acordarea ajutorului românilor de peste Prut. Schimbarea din România a fost salutată printr-o declaraţie comună semnată de Comitetul Central al PCM, Prezidiumul Sovietului Suprem şi Consiliului de Miniştri de la Chişinău.
Plecarea medicilor şi a voluntarilor pentru distribuirea ajutoarelor dincolo de Prut s-a făcut în regim de excepţie. Barierele existente în ceea ce priveşte schimburile dintre România şi RSSM nu fuseseră însă anulate în mod oficial.
În acest sens, în data de 3 ianuarie 1990, prim secretarul CC al PCM, Petru Lucinschi, adresează o scrisoare lui Eduard Şevarnadze, membru al Biroului Politic al CC al PCUS, şi ministru de externe al URSS. Lucinschi menţionează din capul locului poziţia oficială a Chişinăului prin care „s-a exprimat solidaritatea cu lupta dreaptă a poporului român împotriva regimului autoritar, susţinerea măsurilor de reînnoire democratică a României”, precum şi că „poporul moldovenesc şi-a declarat protestul împotriva violenţei şi cruzimii manifestate de forţele reacţionare care acţionau pe teritoriul ţării”.
Se evidenţiază şi expresia „poporul român frate”, evitată cu grijă în limbajul oficial de la Chişinău decenii la rând. Paradoxal, anterior moldovenii aveau voie să-i numească fraţi pe ruşi şi ucraineni, tadjici şi uzbeci, azeri şi georgieni, polonezi şi maghiari, dar nu şi pe români !
Primul secretar al partidului comunist moldovean remarcă, de asemenea, neliniştea deosebită a populaţiei republicii faţă de evenimentele din România „care se explică prin faptul că poporul moldovenesc şi poporul român au aceleaşi origini istorice, culturale, aceeaşi limbă, dar şi vaste legături de rudenie”. Aceste relaţii au fost întotdeauna apropiate şi reciproc avantajoase, dar în ultimii 20 de ani, spune Lucinschi în memoriului său către Şevarnadze din 3 ianuarie 1990, nu s-au bucurat de o atenţie deosebită, fiind „stăvilite atât de partea română, cât şi de fosta conducere a republicii”. Mai mult, „orice interes faţă de aprofundarea legăturilor cu România erau etichetate în republică drept naţionaliste”. În contextul „Perestroikăi, a noi mentalităţi politice [lansate de Gorbaciov] şi conştientizarea construirii unui case europene comune, precum şi a transformărilor din România, apar premise pentru stabilirea unor relaţii multilaterale directe între RSSM şi România”.
Lucinschi cere astfel Moscovei să permită Chişinăului relaţii directe cu Bucureştii, fără mijlocirea atentă a Centrului. Domeniile care sunt menţionate ca prioritare şi care urmau a fi promovate ţineau de sfera economică, a ştiinţei, dar şi a schimbului de cadre didactice şi studenţi. Se propunea şi încheierea unor convenţii de colaborare între Televiziunea Română Liberă, Radio România şi televiziunea şi radioul moldovean, dar şi între Uniunile Jurnaliştilor de la Bucureşti şi Chişinău.
Lucinschi este foarte îngrijorat de tendinţele unioniste din RSSM şi îi sugerează şefului diplomaţiei sovietice să ridice problema pe lângă conducerea României, în aşa fel încât aceasta să îşi reitereze poziţia privind inviolabilitatea hotarelor aşa cum au fost stabilite după cel de-al doilea război mondial şi confirmate prin Actul Final de la Helsinki. Această precizare ar descuraja, opinează şeful partidului comunist de la Chişinău, acea parte a populaţiei republicii care tinde spre unirea cu România.
Moscova a dat curs majorităţii revendicărilor din acest memoriu, iar gestionarea fidelă a relaţiei cu România a fost, se pare, unul dintre motivele de promovare a lui Petru Lucinschi în funcţia de secretar al CC al PCUS pentru ideologie şi propagandă jumătate de an mai târziu. Este de menţionat însă şi faptul că drept urmare a acestui demers autorităţile de la Chişinău au putut iniţia relaţii dintre cele mai strânse cu România, mai ales în ceea ce priveşte trimiterea studenţilor basarabeni la universităţile de peste Prut începând cu toamna anului 1990. Aceasta rămâne cea mai serioasă şi durabilă investiţie a României în Republica Moldova, fără de care este greu de imaginat că schimbările din 2009 de la Chişinău s-ar fi produs vreodată.
