28 octombrie 2000
Editorial.
de Nestor Ratesh
Comparații pe teme electorale.
„Într-o recentă vizită în Statele Unite, am avut prilejul de a mă reconecta la atmosfera electorală americană, pe care am trăit-o şi am descris-o de atâtea ori în lunga mea carieră de corespondent la Washington.
Este o atmosferă electrizantă, cu un amestec de pitoresc şi seriozitate, de stridenţe şi substanţă, de extravaganţe şi trăiri intense, în mare măsură definitorie pentru contrastele multiple ale acelei imense şi fascinante ţări.
Destul de puţini americani evită pasiunile şi spectacolul campaniei electorale, cu toate că în ziua alegerilor, mai puţin de 60 la sută dintre ei se prezintă la urne. Pentru alegerile din 7 noiembrie, confruntarea este foarte strânsă, aşa că şi lupta este mai acerbă, deşi foarte elegantă în comparaţie cu unele campanii electorale din trecut.
Printr-o coincidenţă, bănuiesc, perioadele electorale din America şi România coincid de un deceniu încoace.
La Washington fiind, nu-mi iese din cap campania din România, la Bucureşti sau Praga fiind, nu mă părăseşte campania din America. E imposibil să nu compari, să nu te minunezi şi să nu te întristezi.
Dincolo de Ocean, desigur, avem de a face cu o societate care practică alegerile libere de peste două secole, fără întrerupere, o democraţie matură, înzestrată cu instrumentele necesare, cu stimulentele şi frânele corespunzătoare, cu reglementările legale bine stabilite, cu politicieni versaţi, cu alegători avizaţi şi experimentaţi.
Societatea românească, prin contrast, este încă greu tributară vechilor mentalităţi, traumatizată de necazurile tranziţiei, abea alfabetizată în domeniul competiţiilor electorale. Politicienii români sunt produsul acestei societăţi, sau în orice caz îşi adaptează discursul, metodele persuasive, întreaga strategie electorală situaţiei date, adică unui electorat dezamăgit şi suspicios dar manipulabil, care adesea îşi ia deciziile pe temeiul aparenţelor, suficient de superficial pentru a fi preocupat de subtilităţi şi profunzimi, prea indignat, pe de altă parte, pentru a fi deschis dezbaterilor.
Sondaje de opinie se fac şi în America şi în România. Pe plan naţional, dincolo de Ocean, numărul lor este de două sau trei, executate de institute independente, prestigioase şi credibile. Rezultatele lor nu diferă aproape de loc.
Prin comparaţie, numărul sondajelor din România este invers proporţional cu numărul populaţiei. Ele sunt foarte adesea comandate de partide sau organizaţii legate de anumite partide iar rezultatele lor sunt, poate tocmai de aceea, extraordinar de diferite. Pe cine să crezi ? Mai mult, nu de puţine ori, ce găsesc sondajele nu se adevereşte în ziua alegerilor. Mi-e teamă că sondajele au început să nu mai fie în România barometre credibile ale înclinaţiilor publicului, ci instrumente de influenţare sau manipulare a publicului însuşi.
Partidele din America iau şi ele pulsul electoratului prin sondaje comandate, dar acestea rămân în folosinţa exclusivă a staff-urilor şi candidaţilor. Publicul ia cunoştinţă de sondaje efectuate independent de partide şi de interesele lor. Alegătorul american are şi beneficiul de a trebui să aleagă aproape în toate cazurile doar între două partide şi doi candidaţi principali la preşedinţie. Nu este scutit de oare care confuzie pentru că toate alegerile au loc simultan, prezidenţiale, parlamentare, pentru autorităţile statului, pentru cele regionale şi locale. Liste lungi, deşi nimeni nu-l obligă pe alegător să le ia pe toate în seamă.
În România, toată lumea ştie, numărul partidelor şi candidaţilor prezidenţial este absolut înnebunitor. Cum să alegi între ei ? O problemă în plus pentru alegător dar şi pentru întregul proces electoral.
Trebuie să-ţi fi pierdut minţile ca să compari România cu America, mi se va spune. Dar nu acesta a fost scopul acestui editorial. Mai curând a fost vorba de a şti unde ne aflăm şi cât mai avem de parcurs pentru a ajunge la o destinaţie cât de cât convenabilă.
