Pentru foarte mulți intelectuali formați în perioada interbelică, deceniile de după cel de-al doilea război mondial cînd Basarabia a fost ocupată de către Uniunea Sovietică au fost un adevărat coșmar. Foarte mulți au fost deportați, mulți au fugit peste Prut, iar o mare parte și-au întors mantaua după vînt, cu toate că știau prea bine care e adevărul.
Valentina Rusu Ciobanu a ucenicit între cele două răboaie la mari artiști interbelici.
Criticul de artă Tudor Braga: „A studiat la Alexandru Plămădeală sau August Baiar la Chișinău, la Școala de arte frumoase. Pe urmă trei ani de zile la Corneliu Baba, la Iași. Era un om informat despre ce se întîmplă în lume și în creația contemporană. Dar, deodată, a fost aruncată în clarobscurul sovietic, după 1944.”
Valentina Rusu Ciobanu putea foarte bine să discearnă grîul de neghină și anume acest lucru nu le convenea autoritățile sovietice. Ea nu numai că nu a schimbat foaia, dar a și sfidat realismul socialist care se răspîndea ca pecinginea.
În 1959 artista pictează un tablou care se numește Plantarea Pomilor cu care i-a călcat pe bombeu pe mai marii zilei, provocînd un mare scandal.
Tudor Braga: „Această lucrare a fost discutată la miezul nopții la Comitetul Central al Partidului Comunist unde pictorița a fost adusă cu cangea. Din această clipă, susține Tudor Braga, dar și alți critici de artă, puterea a pus ochii pe artistă.
Tudor Braga: „Totdeauna a fost urmărită și suspectată că ar fi un element subversiv care vrea să submineze arta socialistă. Ce mai încolo și încoace, era considerată un fel de dușman al poporului.”
Cu toate că mereu se afla cu mîna în ușă, artista nu a cedat, iar acest lucru i-a făcut pe colegii săi să considere arta sa ca o expresie a disidenței artistice. Ba mai mult decît atît, Uniunea Sovietică a murit, iar arta sa a supraviețuit. Majoritatea tablourilor par ar fi pictate astăzi. Iar această senzație ne-o dă faptul că pictorița a prevestit mișcările artistice contemporane. Încă prin anii șaizeci ai secolului trecut, ea a anticipat, consideră majoritatea criticilor de artă, postmodernismul și minimalismul, în niște tablouri mai mult decît viguroase.
