La moartea lui Stalin în martie 1953 existau câţiva pretendenţi la titlul de lider al Uniunii Sovietice. Hruşciov nu era nici pe departe favorit, dar el reuşeşte să se impună în cele din urmă. Unii dintre pretendenţi, precum Beria, sunt arestaţi şi executaţi, iar alţii sunt pur şi simplu marginalizaţi – Molotov, de exemplu, este numit ambasador în Mongolia. Unsprezece ani mai târziu, la 14 octombrie Brejnev este ales prim secretar de către plenara Comitetului Central al PCUS, iar Nikita Hruşciov, protectorul acestuia, este eliberat din funcţia de lider al partidului şi din cea de premier la iniţiativa sa personală în legătură cu starea sănătăţii. Aceasta era optica proiectată de către comunicatul de presă al agenţiei oficiale TASS despre rezultatele plenarei partidului din 14 octombrie 1964.
În realitate, de ceva vreme exista o nemulţumire crescândă faţă de Hruşciov în rândurile membrilor Prezidiumului CC al PCUS, adică al Politbiroului. În plan extern primul eşec imputat lui Nikita Sergheevici era legat de gestionarea crizei rachetelor din toamna lui 1962. Mai exact, era vorba de o înfrângere pentru URSS, întrucât Moscova era obligată să retragă rachetele cu focoasele nucleare din Cuba, în timp ce americanii păstrau în continuare rachetele lor la o distanţă minimală faţă de sovietici şi aliaţii lor.
În politica internă, Brejnev care este acum în 1964 liderul complotului, îi pune în cârcă lui Hruşciov criza grâului din Uniunea Sovietică şi eşecul programului de desţelenire a pământului, menit să asigure securitatea alimentară a Moscovei şi a lagărului socialist.
Venirea la putere a noului conducător sovietic în octombrie 1964 a fost o surpriză pentru sovietologii occidentali şi serviciile secrete, dovadă a faptului că operaţiunea a fost pregătită în mare taină. Brejnev la rândul său nu era perceput de către membri mai experimentaţi ai Politburoului decât ca o candidatură provizorie. Acesta însă a reuşit să dejoace planurile concurenţilor săi din timp, reuşind să-i marginalizeze pe A.N. Şelepin şi N. V. Podgornâi. Un alt pretendent, premierul Kosâghin, a rămas în funcţie până în 1980, dar intenţiile sale de promovare a reformelor economice au fost blocate de fiecare dată de Brejnev şi susţinătorii săi din conducerea partidului.
Cât a condus destinele Uniunii Sovietice timp de 18 ani, din 1964 până în 1982, Leonid Ilici a promovat o politică conservatoare. A preferat să nu introducă nici o reformă esenţială, ştia că regimul comunist este foarte firav şi avea premoniţia că dacă se schimbă ceva în mecanismul pus la cale de predecesorii săi, totul se va nărui. Anume această prudenţă exacerbată de a lăsa intact regimul şi a reveni chiar la anumite practici staliniste condamnate de către Hruşciov, a determinat ceea ce se numeşte epoca stagnării, şi nu a „socialismului dezvoltat” cum perora propaganda oficială.
Pe timpul lui Brejnev a înflorit corupţia şi nepotismul, precum şi falsificările planurilor economice. După o uşoară creştere economică la sfârşitul anilor 1960 - începutul deceniului următor, economia sovietică a sucombat unei tendinţe regresive ireversibile. Factorul care a permis ca vasul numit URSS să plutească încă o vreme a fost accentul pus pe exportul de petrol în Occident.
În politica externă, Brejnev a promovat doctrina „suveranităţii limitate”, adică a instituit un mecanism explicit de implicare în treburile interne ale statelor din Europa Centrală şi de Est ca urmare a „primăverii de la Praga” din 1968. O altă invazie, mult mai catastrofală, a fost cea din Afganistan din decembrie 1979, decisă în mare de Brejnev şi Ustinov, ministrul sovietic al apărării.
Numele lui Brejnev este legat şi de Moldova sovietică, acolo unde a fost prim secretar al CC al PCM între iulie 1950 şi octombrie 1952. Memoria colectivă locală păstrează o imagine relativ pozitivă faţă de Brejnev, el adoptând un stil de conducere mai deschis decât cel al predecesorilor şi urmaşilor săi. Se uită adesea însă că anume Brejnev a fost cel care a cerut Moscovei în martie 1951 organizarea unei noi deportări în Siberia a „inamicilor de clasă” şi a lichidat ultimele organizaţii de rezistenţă armată din Basarabia.
După 1964, Chişinăul a fost adeseori privilegiat în sensul alocării unor investiţii preferenţiale din partea Centrului graţie empatiei avute de Brejnev pentru Moldova. Dar, aproape de fiecare dată, investiţiile majore în economia republicii erau însoţite de trimiterea de cadre gata pregătite în alte părţi ale URSS, de regulă în republicile slave, neglijându-se astfel potenţialul local de cadre naţionale. Mai amintim de asemenea că puţin din ceea ce a fost construit în plan industrial în Moldova în perioada sovietică a supravieţuit colapsului întârziat al imperiului roşu.
