La 24 septembrie 1990, Gorbaciov îşi revendică dreptul de a supraveghea şi coordona personal trecerea la economia de piaţă, prin intermediul decretelor. Situaţia economică a Uniunii Sovietice era din ce mai dezastruoasă şi astfel şeful statului a considerat de cuviinţă să ia sub conducerea sa directă problema în cauză. Primăvara lui 1990 o arătase cum nu se mai poate mai clar că totul se prăbuşte pe zi ce trece. Majorarea preţului la pâine în mai 1990, decisă formal de către premierul Râjkov, provoacă o panică ieşită din comun în societatea sovietică. Ţăranii nu mai au încredere în rublă şi preferă să facă troc, adică să schimbe direct produsele lor pe altele de care au nevoie. În oraşe, inclusiv la Chişinău, vânzătorii cer cumpătorilor legitimaţia care să ateste viza de reşedinţă în localitate pentru a le putea onora cererea. Repartizarea celor mai importante produse se face prin sistemul de cartele. Cei care au devenit studenţi în septembrie 1990 îşi amintesc cum au primit aceste cartele, dar de multe ori nu puteau să facă nimic cu ele. Deficitul bugetului de stat al URSS atinge oficial peste 10 la sută, în timp ce chiar în anii stagnării brejneviene nu depăşea de regulă 2-3 la sută. Inflaţia este şi ea invocată din ce în ce mai des în presă, dar şi în discursul oficial. Aceasta era determinată de mai mulţi factori, printre care unul nou era acela legat de augmentarea nejustificată a salariilor de către primii manageri ai întreprinderilor industriale sovietice aleşi în mod democratic care se doreau neapărat realeşi, deci încercau să facă pe plac subalternilor lor. Complexul militar-industrial alcătuia acum în toamna lui 1990 încă 50 la sută din totalul economiei sovietice, angajând o treime din forţa de muncă.
În aceste condiţii se impun reforme economice radicale care să pună capăt haosului. Sunt articulate două scenarii de ieşire din criză, unul elaborat de Leonid Abalkin, consilierul economic al lui Gorbaciov, şi premierul sovietic Nikolai Râjkov; al doilea plan este cel propus de doi economişti, Snanislav Şatalin şi Grigori Iavlinski. Planul Abalkin-Râjkov era axat pe introducerea treptată a economiei de piaţă, eşalonată pe o perioadă de 5 ani de zile şi este considerat de experţi o încercare de a sabota de fapt trecerea la economia de piaţă prin măsuri de tergiversare a unui proces care era ireversibil. Economia sovietică nu putea fi reformată, ci contruită din nou, pe temelii noi şi cu investiţii care să ţină cont de competiţia deschisă pe piaţă şi de necesităţile reale ale consumatorilor, nu ale statului hipermilitarizat.
La rândul său, planul Şatalin-Iavlinski era mult mai ambiţios şi programat pentru o perioadă de un an şi jumătate, numit şi planul „cele 500 de zile”. Oricât de radical şi inacceptabil părea al doilea plan, era vorba însă de măsuri inevitabile şi cu cât mai repede erau adoptate acestea, cu atât erau mai multe şanse de reuşită. Mai mult, viziunea Şatalin-Iavlinski era susţinută de republicile unionale, inclusiv de Elţân, pentru că reitera respectul faţă de suveranitatea locală.
Gorbaciov, prin invocarea dreptului său de a tranşa maniera de trecere la economia de piaţă prin decizia din 24 septembrie 1990 a încercat de fapt să spună că nici un plan nici altul nu este acceptabil. A ordonat de aceea crearea unei comisii speciale conduse de fostul său consilier economic Agabedjean care să propună o versiune combinată a celor două concepţii. Până la urmă, s-a ajuns la o mare încurcătură, considerată de istorici o sabotare mai mult sau mai puţin subtilă de către Gorbaciov a ideii de trecere la economia de piaţă.
Martin Malia, de exemplu, un autor a unei sinteze clasice a istoriei Uniunii Sovietice de la Revoluţia din Octombrie 1917 până la destrămarea sa în 1991 aminteşte şi de agenda încărcată a lui Gorbaciov în domeniul intern şi extern: pregătirea unui nou congres al partidului, semnarea unui nou tratat unional, reunificarea Germaniei. Astfel, Gorbaciov a trecut pe planul doi un domeniu care merita a fi pe primul dacă dorea într-adevăr schimbarea. În momentul însă în care a înţeles că schimbarea îi pune în pericol funcţia şi elita conservatoare – în primul rând armata şi KGB-ul – poate să-l detroneze, a ales să se alieze cu aceştia în detrimentul unei alianţe cu democraţii, în primul rând cu Boris Elţân, fostul său favorit, devenit rival. Or, în septembrie 1990, Gorbaciov nu înţelesese un lucru fundamental: că există o relaţie directă între proprietatea privată, economia de piaţă, pe de o parte şi democraţia, pe de alta.
În aceste condiţii se impun reforme economice radicale care să pună capăt haosului. Sunt articulate două scenarii de ieşire din criză, unul elaborat de Leonid Abalkin, consilierul economic al lui Gorbaciov, şi premierul sovietic Nikolai Râjkov; al doilea plan este cel propus de doi economişti, Snanislav Şatalin şi Grigori Iavlinski. Planul Abalkin-Râjkov era axat pe introducerea treptată a economiei de piaţă, eşalonată pe o perioadă de 5 ani de zile şi este considerat de experţi o încercare de a sabota de fapt trecerea la economia de piaţă prin măsuri de tergiversare a unui proces care era ireversibil. Economia sovietică nu putea fi reformată, ci contruită din nou, pe temelii noi şi cu investiţii care să ţină cont de competiţia deschisă pe piaţă şi de necesităţile reale ale consumatorilor, nu ale statului hipermilitarizat.
La rândul său, planul Şatalin-Iavlinski era mult mai ambiţios şi programat pentru o perioadă de un an şi jumătate, numit şi planul „cele 500 de zile”. Oricât de radical şi inacceptabil părea al doilea plan, era vorba însă de măsuri inevitabile şi cu cât mai repede erau adoptate acestea, cu atât erau mai multe şanse de reuşită. Mai mult, viziunea Şatalin-Iavlinski era susţinută de republicile unionale, inclusiv de Elţân, pentru că reitera respectul faţă de suveranitatea locală.
Gorbaciov, prin invocarea dreptului său de a tranşa maniera de trecere la economia de piaţă prin decizia din 24 septembrie 1990 a încercat de fapt să spună că nici un plan nici altul nu este acceptabil. A ordonat de aceea crearea unei comisii speciale conduse de fostul său consilier economic Agabedjean care să propună o versiune combinată a celor două concepţii. Până la urmă, s-a ajuns la o mare încurcătură, considerată de istorici o sabotare mai mult sau mai puţin subtilă de către Gorbaciov a ideii de trecere la economia de piaţă.
Martin Malia, de exemplu, un autor a unei sinteze clasice a istoriei Uniunii Sovietice de la Revoluţia din Octombrie 1917 până la destrămarea sa în 1991 aminteşte şi de agenda încărcată a lui Gorbaciov în domeniul intern şi extern: pregătirea unui nou congres al partidului, semnarea unui nou tratat unional, reunificarea Germaniei. Astfel, Gorbaciov a trecut pe planul doi un domeniu care merita a fi pe primul dacă dorea într-adevăr schimbarea. În momentul însă în care a înţeles că schimbarea îi pune în pericol funcţia şi elita conservatoare – în primul rând armata şi KGB-ul – poate să-l detroneze, a ales să se alieze cu aceştia în detrimentul unei alianţe cu democraţii, în primul rând cu Boris Elţân, fostul său favorit, devenit rival. Or, în septembrie 1990, Gorbaciov nu înţelesese un lucru fundamental: că există o relaţie directă între proprietatea privată, economia de piaţă, pe de o parte şi democraţia, pe de alta.
