Într-un cinema din inima Vienei, Kino Votiv, ruleazã filmul Concertul al regizorului român Radu Mihăileanu, în care joacă și trei actori originari din Republica Moldova: Ion Sapdaru, Vitalie Bichir și Gheorghe Frunză.
Filmul lui Radu Mihãileanu în care jumãtate dintre actori vorbesc în rusã și cealaltã jumãtate în francezã este în primul rînd o comedie despre cum niște marginali și rataþi reușesc sã iasã pe scena unui important teatru din Paris și sã interpreteze magistral un concert de Ceaikovski, dîndu-se drept angajații uneia dintre cele mai faimoase orchestre din Rusia, cea de la Bolșoi Teatr, fãrã ca vreunul dintre ei, de fapt, sã aibã vreo legãturã cu aceasta, cu excepția unui singur personaj care lucreazã în aceastã instituþie în calitate de femeie de serviciu. Mai bine din jumãtate din peliculã se consumã ca sã ne arate cum niște oameni care sînt mai tot timpul cu buzunarele dezumflate reușesc sã-i ducã pe toți de nas și sã încaseze niște onorarii grase. Dar culmea e cã nu fug nicãieri cu banii și cîntã sublim pe scenã, ceea ce face ca acest concert sã aibã un mare succes, iar drept urmare sã mai fie reluat de nenumãrate ori și cei care erau ieri niște neica-nimeni sã devinã, brusc, celebri în toatã Europa.
Ei bine, totuși, tema cenușãresei e doar un aspect al filmului care e construit dupã modelul pãpușii rusești, cãci în interiorul acestei povești se ascund niște povești de-a dreptul cutremurãtoare. Și așa aflãm cã acest succes nu este deloc fortuit, întrucît toți acești marginali în trecut fuseserã niște muzicieni foarte talentați care fuseserã încetul cu încetul îndepãrtați din orchestrã, unii dintre ei din considerente politice, dupã ce au dat interviuri la radio Europa Liberã, unde au criticat fățiș regimul comunist. Pentru cã erau niște incomozi, puterea a încercat sã scape de ei și i-a aruncat în stradã. Astfel, cei care ar fi putut sã cînte pe cele mai mari scene din lume, au ajuns sã lucreze șoferi pe ambulanțe sau femei de serviciu. În același timp, de multe ori, muștruluiala la care ștabii îi supuneau pe artiști era și o chestie de moft, cãci, managerul cu care vor merge în Franþa va fi tocmai secretarul organizației de partid care-i hãrțuise atîta pe vremuri. Pe de altã parte, despre toate aceste lucruri grave se vorbește într-un limbaj ușor, cu foarte multã ironie, iar pe alocuri chiar și cu foarte mult umor. Chiar și dacã am întîlnit și unii spectatori care considerau cã regizorul prea a sãrit calul îndulcind o tragedie, totuși, în linii mari, ieși de la film gîndindu-te la faptul cã regimurile politice sînt trecãtoare, oricît de dure ar fi acestea, și cã, mai devreme sau mai tîrziu, artistul adevãrat oricum va rãzbate.
