După căderea comunismului, periodic, pe români îi încearcă dorul de Ceauşescu. 2010 a fost un an bun pentru nostalgie. Impactul emoţional al deshumării dictatorului, la cererea familiei, a dus la un sondaj. Şi s-a aflat că daca ar candida la prezidenţiale, având drept contracandidaţi preşedinţii partidelor politice de azi, 41% dintre români l-ar vota pe Ceauşescu.
Ştim că sondajele sunt ca statistica, o mare minciună constituită din mici adevăruri. Însă nu românii care-l preferă pe Ceauşescu au o problemă, ci cei pe care nu i-ar vota. Sigur, trăim vremuri grele şi sub sub efectul prezentului ticălos, idilizăm trecutul, chiar daca n-a fost prea breaz. Dar rămâi uimit să afli că 63% dintre subiecţi declară că românii trăiau mai bine înainte de 1989. Sigur, au fost oameni care au dus-o bine, nomeclaturiştii, securiştii, activiştii, cei care se descurcau prin iţele corupţiei. Dar nu cred că aceştia formau aproape două treimi din populaţia ţării. Şi atunci? Şi-au pierdut românii memoria? Au uitat frigul, foamea şi frica? Le este dor de cozi la carne, lapte, zahar, de fapt la orice? Vor să întoarcerea la cartele şi la două ore de program TV pe zi. Vor congrese, cuvântări, apaluze, indicaţi preţioase, omagii? Duc lipsa cultului personalitaţii? Vor politica demografică a partidului care a lăsat în urmă atâtea victime?
Cinicii susţin că nu victimile l-ar vota e Ceauşescu, ci, uitucii şi proştii. Şi-ţi bagă sub nas un alt sondaj din care am aflat că în România o groază de oameni cred că soarele se învârte în jurul Pământului, că roşul fereşte de deochi, că 13 poartă ghinion, că dacă te mănâncă palma stângă, primeşti bani, că cine nu are noroc în dragoste, are noroc la cărţi, că pisică neagră care-ţi taie calea, aduce ghinion, că horoscopul este „foarte ştiinţific”, că zodia influenţează „mult” personalitatea. Ăştia, spune cinicul, l-ar vota pe Ceauşescu. Ei i-au votat pe Iliescu, pe Becali, pe Vadim, pe Funar, pe Năstase, pe Vanghelie, pe Mazăre, pe Geoană, şi tot ei îl vor vota şi pe domnul Dan Nicinuştiţicepierdeţi. Şi a adăugat, aminteşte-ţi de când cîntăm „Deşteaptă-te, române, din somnul cel de moarte”, şi noi, nimic!
Bine, dar asta nu înseamnă că românul nu-i isteţ ca un proverb. Înseamnă ca doarme-n cizme, în loc să le aplice cui le merită. Pe urmă mi-am adus aminte de un fel de fabulă care circula pe vreme în care, pentru unii, comunismul mai părea viitorul de aur al omenirii. Cică un grup de sclavi s-au revoltăt împotriva sclavagismului. Nădăjduiau într-un viitor mai bun şi strigau: trăiasca feudalismul viitorul de aur al omenirii! Viitorul e venit, dar feudalismul nu le-a plăcut. Nu le-a plăcut nici iobagia, nici de tovarăşul Feudalu. Şi i-a prins dorul după vremurile cele bune ale sclavagismului. Atunci era bine! Stăpânul de scalvi era câinos, desigur, dar le asigura un blid de mâncare şi un acoperiş deasupra capului. Şi ei de mai mult nu aveau nevoie.
Aşa să fie? Dar chiar aşa?
