În luna august au avut loc filmările la pelicula Se caută o mamă după un scenariu de Valeriu Ţurcanu. Filmul e o coproducţie moldo-română, în care sînt antrenaţi şi cîţiva actori faimoşi din Occident. Regizorul e Adrian Popovici din România, iar lucrarea se adresează temei migraţiei.
Tema dominantă din ultimii zece ani din cultura moldovenească este, indiscutabil, migraţia. Prozatori, dramaturgi, poeţi, scenarişti au frecventat-o scriind zeci de lucrări despre exodul moldovenilor departe de hotarele ţării. Între timp, unii dintre migranţi au devenit scriitori, iar unii dintre scriitori au ajuns migranţi ceea ce a făcut ca literatura migraţiei să cîştige în autenticitate, chiar şi dacă pe alocuri a pierdut din punct de vedere estetic.
Chiar şi dacă are o tradiţie sufocantă în spate, filmul Se caută o mamă reuşeşte să evite locurile bătătorite fiind, nici mai mult, dar nici mai puţin... un thriller. Este primul thriller moldovenesc ce se învîrte în jurul migraţiei, iar regizorul Adrian Popovici a ales această specie pentru că vrea să facă un film care să aibă succes la public.
„Avem copii la orfelinat care-şi caută părinţii. Mama care se întoarce din Italia prostituată ca să vină să-şi găsească copilul. Mafioţii îl urmăresc pe băiat ca să lovească în mama lui pentru că ea a fugit din reţea. Deci, ce mai la deal, la vale, e un thriller.” Modelul filmului Se caută o mamă se vrea a fi Titanicul. Tij şi acolo e o tragedie.
„În miezul acelei tragedii, creatorii filmului s-au focusat pe povestea de dragoste dintre cele două personaje şi în jurul lor se întîmplă absolut totul. La fel şi aici e vorba de o tragedie individuală. O mamă este despărţită de copilul ei. Iar spre final se dezvăluie şi morala filmului. Filmul este pentru toate femeile şi copiii abuzaţi, duşi la muncă opeste hotare. Dar noi vorbim despre o poveste individuală că lumea aşa gustă filmele.”
Cu toate că filmul e un thriller, creatorii lui nu uită nici pentru o clipă că migraţia, totuşi, este una dintre cele mai mari catastrofe sociale din Republica Moldova. Dar, după părerea lor, fenomenul e atît de cunoscut, încît nu privirile paronamice ar mai interesa publicul, ci poveştile individuale.
