După cum se ştie, crearea de către Sovietul Suprem al URSS în 2 august 1940 a RSSM pe baza a două treimi din Basarabia istorică şi jumătate din RASSM a nemulţumit elita politică de la Tiraspol. În primul rând pentru că oraşul Tiraspol pierdea statutul de capitala în favoarea Chişinăului.
În toată perioada sovietică însă partea stângă a Nistrului va reuşi să estompeze această pierdere de statut prin perpetuarea unei relaţii neinstituţionale privilegiate cu Moscova, mai ales în ceea ce priveşte alocarea resurselor financiare. Astfel, deşi reprezentau doar a noua parte din teritoriul RSSM şi a 7-a parte din populaţie, raioanelor transnistrene le reveneau peste o treime din totalul investiţiilor venite de la centru. În ultimul deceniu al regimului comunist sovietic, Transnistriei îi revenea 40 % din potenţialul industrial al Moldovei sovietice. Din punct de vedere etnic, în partea stângă a Nistrului locuiau 40 % moldoveni români, 27 % - ucraineni, 25 % ruşi, alte grupuri etnice relativ importante fiind bulgarii şi evreii.
Relaţiile între cele două maluri ale Nistrului încep să se deterioreze vizibil la sfârşitul anilor 1980 pe fondul apariţiei mişcării de emancipare naţională a moldovenilor români. Obiectivele acesteia, inclusiv repunerea în drepturile fireşti a funcţiilor publice ale limbii române, sunt percepute de către elitele transnistrene ca un atentat la adresa statutului lor privilegiat. Primele proteste organizate de OSTK şi Interfrontul Unitate-Edinstvo coincid cu august-septembrie 1989, în contextul adoptării Limbii române drept limbă de stat de către legislativul de la Chişinău.
Evenimentele se precipită în decursul anului viitor, 1990. Elitele de la Tiraspol sunt neliniştite din cauza pierderii controlului asupra luării unor decizii importante la nivel de Republică. Dacă anterior ei aveau pârghii necesare prin intermediul Moscovei şi a CC al PCM, acum când centrul de putere se transferă de la partid spre Sovietul Suprem, reprezentanţii raioanelor din stânga Nistrului în Parlamentul moldovean, printre care şi Igor Smirnov, viitorul lider al regiunii separatiste, resimt acut şi bolnăvicios statutul lor de minoritate în cadrul noul sistem politic, democratic.
Pe motiv că partea basarabeană ar fi ales calea Unirii cu România şi rusolingvii ar fi discriminaţi de noua legislaţie lingvistică, liderii de la Tiraspol apelează la Moscova pentru a opri procesele politice cu caracter antisovietic şi antirusesc, cum considerau ei, promovate de către clasa politică de la Chişinău. Mihail Gorbaciov încearcă să joace rolul de arbitru între Chişinău şi Tiraspol, dar Preşedintele Sovietului Suprem al URSS, bun prieten a lui Gorbaciov încă din studenţie, Anatoli Lukianov, preferă o tactică echivalentă cu un şantaj pe faţă. El avertizează conducerea de la Chişinău că dacă promovează cursul spre independenţă, Moldova se va transforma dintr-o republică în trei republici. Ameninţarea nu întârzie a se materializa, în 19 august 1990 fiind declarată la Comrat Republica Sovietică Socialistă Găgăuză, iar la 2 septembrie 1990 la Tiraspol - Republica Sovietică Socialistă Transnistreană Moldovenească.
Gorbaciov condamnă printr-un decret din 23 decembrie 1990 crearea RSSTM ca fiind una ilegală, dar cere conducerii RSSM să procedeze la o revizuire a legislaţiei lingvistice, prezumtiv discriminatorie la adresa rusolingvilor. Liderul suprem al URSS încearcă să jongleze între interesele Tiraspolului şi Chişinăului, dar ordonă în secret KGB-ului să facă jocul jocul separatiştilor.
În timpul puciului de la Moscova din 19-21 august 1991, atât liderii de la Tiraspol cât şi cei de la Comrat vor susţine forţele anti-Gorbaciov şi vor opta pentru conservarea cu orice preţ, inclusiv prin forţa armată, a URSS. Persistenţa problemei transnistrene până astăzi se datorează şi faptului că poliţia politică sovietică şi-a ales cu mare grijă cadrele, Igor Smirnov fiind trimis din Kamciatka la Tiraspol în 1987. În scurt timp devine lider al elitelor locale şi adeptul unui comportament belicos în raport cu autorităţile de la Chişinău.
