La editura Cartier a apărut de curînd cartea Mariei-Paulei Erizanu Aceasta e prima mea revolțuție. Furați-mi-o. Pe lîngă faptul că reprezintă debutul tinerei scriitoare, mai e și prima carte despre revoluția din aprilie, la care a luat parte și tînăra scriitoare.
Cartea Mariei-Paulei Erizanu începe cu o observație foarte fină despre cum o groază de tineri invadează orașul la ore mici, cam cu un an înainte să izbucnească revoluția, jubilînd că echipa Rusiei cîștigase un meci de fotbal contra Olandei în cadrul campionatului european de fotbal. Această observație mai e dublată de încă o remarcă despre „doi tineri cu fulare de români” care se pipăiau de mama focului „sub steagul Uniunii Europene”. Una peste alta, cele două observații sînt extrem de prețioase pentru că arată placiditatea care domnea la acea vreme în societatea moldoveanească, cam cu un an înainte să izbucnească revoluția.
Sigur că existau excepții, iar despre una dintre ele povestește tînăra autoare: „mă duc s-o consolez vreo zece minute pe prima mea învățătoare, care a plîns la primele alegeri cîștigate de comuniști, cînd eu eram în clasa a treia. Cînd am ținut un moment de reculegere cu toată clasa, după rugăciunea de dimineață. Doamna învățătoare a spus că speră ca patru ani să treacă repede.” Observațiile sunt foarte pertinente pentru că nimic nu prevestea revoluția de pe 7 aprilie și nimeni nu mai credea că vreo schimbare mai e posibilă la Chișinău. O resemnare neguroasă se înșurubase în inima societății și o dezamăgire soră cu depresia picta chipurile oamenilor.
Totuși, Maria-Paula Erizanu visa la o revoluție. Iar la acest lucru mai visau și alți tineri, așa cum a demonstrat ulterior șapte aprilie. Inclusiv mulți dintre cei care se bucurau pentru victora Rusiei. Cartea Mariei-Paulei Erizanu mai consemnează și conformismul unor profesori care nu i-au lăsat pe elevii din clasa a douăsprezecea să se alăture miriadelor de tineri care protestau contra dictaturii neocomuniste și, aceștia, zice tînără scriitoare, în semn de protest au plecat de la ore și s-au refugiat în curte, unde „ au cîntat piese patrioto-naționaliste scrise de către directorul școlii din care nu puteau ieși pentru a-și manifesta atitudinea civică. Copiii au încercat să-l dărîme pe domnul polițist pentru a putea evada. Ca premiu de consolare, au înființat un grup de facebook, „Jos domnul paznic de la poartă!” Actul lipsit de elementarul bun-simț a fost discutat în cadrul consiliului de administrație.”
Iată, deci, cum tensiunea din piață s-a mutat insidios în unul dintre cele mai românești licee din oraș. Totuși, pînă la urmă, și elevii de la acest liceu au mers la revoluție, chiulind de la ore sau după lecții. Bașca asta, cartea Mariei-Paulei Erizanu Aceasta e prima mea revoluție. Furați-mi-o, care se află la granița dintre proză, poezie, jurnal și eseu, descrie foarte exact pulsiunile, dezabuzarea, nemulțumirile și speranțele unor tineri care au ieșit pe șapte aprilie în stradă cînd nimeni nu mai credea că acest lucru este posibil.
Cartea Mariei-Paulei Erizanu începe cu o observație foarte fină despre cum o groază de tineri invadează orașul la ore mici, cam cu un an înainte să izbucnească revoluția, jubilînd că echipa Rusiei cîștigase un meci de fotbal contra Olandei în cadrul campionatului european de fotbal. Această observație mai e dublată de încă o remarcă despre „doi tineri cu fulare de români” care se pipăiau de mama focului „sub steagul Uniunii Europene”. Una peste alta, cele două observații sînt extrem de prețioase pentru că arată placiditatea care domnea la acea vreme în societatea moldoveanească, cam cu un an înainte să izbucnească revoluția.
Sigur că existau excepții, iar despre una dintre ele povestește tînăra autoare: „mă duc s-o consolez vreo zece minute pe prima mea învățătoare, care a plîns la primele alegeri cîștigate de comuniști, cînd eu eram în clasa a treia. Cînd am ținut un moment de reculegere cu toată clasa, după rugăciunea de dimineață. Doamna învățătoare a spus că speră ca patru ani să treacă repede.” Observațiile sunt foarte pertinente pentru că nimic nu prevestea revoluția de pe 7 aprilie și nimeni nu mai credea că vreo schimbare mai e posibilă la Chișinău. O resemnare neguroasă se înșurubase în inima societății și o dezamăgire soră cu depresia picta chipurile oamenilor.
Totuși, Maria-Paula Erizanu visa la o revoluție. Iar la acest lucru mai visau și alți tineri, așa cum a demonstrat ulterior șapte aprilie. Inclusiv mulți dintre cei care se bucurau pentru victora Rusiei. Cartea Mariei-Paulei Erizanu mai consemnează și conformismul unor profesori care nu i-au lăsat pe elevii din clasa a douăsprezecea să se alăture miriadelor de tineri care protestau contra dictaturii neocomuniste și, aceștia, zice tînără scriitoare, în semn de protest au plecat de la ore și s-au refugiat în curte, unde „ au cîntat piese patrioto-naționaliste scrise de către directorul școlii din care nu puteau ieși pentru a-și manifesta atitudinea civică. Copiii au încercat să-l dărîme pe domnul polițist pentru a putea evada. Ca premiu de consolare, au înființat un grup de facebook, „Jos domnul paznic de la poartă!” Actul lipsit de elementarul bun-simț a fost discutat în cadrul consiliului de administrație.”
Iată, deci, cum tensiunea din piață s-a mutat insidios în unul dintre cele mai românești licee din oraș. Totuși, pînă la urmă, și elevii de la acest liceu au mers la revoluție, chiulind de la ore sau după lecții. Bașca asta, cartea Mariei-Paulei Erizanu Aceasta e prima mea revoluție. Furați-mi-o, care se află la granița dintre proză, poezie, jurnal și eseu, descrie foarte exact pulsiunile, dezabuzarea, nemulțumirile și speranțele unor tineri care au ieșit pe șapte aprilie în stradă cînd nimeni nu mai credea că acest lucru este posibil.
