Cu toate că tema revoluției din 7 aprilie înăbușită în sînge și a terorii fără precedent care a urmat apare în spectacol abia pe la jumătatea lui, în scurt timp devine centrală. Din acest moment, cele trei personaje monologhează doar despre ceea ce s-a petrecut în acele zile de restriște și de pomină pentru istoria contemporană a Republicii Moldova. Toate celelalte lucruri despre care conferențiaseră pînă atunci sînt abandonate. Se schimbă și tonul, dar și atitudinea celor două fete și a băiatului care parlamentează în fața spectatorilor. Brusc, renunță la tonul persiflant pe care-l îmbrățișaseră pînă atunci și la bășcălia usturătoare cu care trataseră realitatea din jur ca să devină gravi și pe alocuri foarte aspri. Pe undeva, ai impresia că sînt niște monitori care nu s-au implicat în iureșul evenimentelor și doar au urmărit foarte atent ceea ce s-a întîmplat și au contabilizat reacțiile societății și ale puterii.
Cu cît însă te adîncești mai mult în apele spectacolului, îți dai seama că și cei trei tineri au fost în acele zile în stradă și au fost aruncați și ei în beciurile mucegăite ale poliției. Așa se explică rechizitoriul lor și ironia lor mușcătoare. Personajul întruchipat de actorul Alexandru Pleșca repetă obsesiv și foarte des că parlamentul și preșidenția ard, iar în timp ce cele două instituții sînt mistuite de flăcări, conformismul și lașitatea sînt în floare. Cei trei actori insistă foarte mult asupra faptului că foarte mulți ziariști au închis ochii asupra abuzurilor și nelegiuirile dictaturii, preferînd să mănînce semințe de floarea soarelui pe sticlă decît să ia atitudine față de teroarea instituită de regimul voronist. Sînt puși la zid medicii care au tras mușamaua peste crimele puterii, tăgăduind că tinerii care au murit în timpul revoluției, de fapt, au fost omorîți de către copoi. Dar și polițiștii care, după ce se întorc din oraș unde i-au stîlcit pe tineri în bătăi, brusc, devin foarte tandri cu copiii sau cu nepoții lor.
Dramaturgul Nicoleta Esinencu denunță în special discrepanța dintre atitudinea mioritică și narcisiacă a unora dintre concetățenii noștri care preferă să discute despre calitățile dulceții de căpșuni decît să-și deschidă larg ochii asupra experiențelor limită pe care le-au trăit fiicele lor în beciurile poliției. Preferă să-și astupe urechile decît să audă adevărul, ilustrînd cum nu se poate mai bine expresia „satul arde, dar baba își dă buzele cu ruj”. De aia, și este complet justificată revolta celor trei tineri contra unor asemenea concetățeni care, pentru a-și păstra iluziile pe care le aveau, preferă mai degrabă să-și ignore propriii copii și să întoarcă spatele prezentului. Pentru acești oameni 7 aprilie nu a existat. Sau dacă a și existat nu se poate compara cu o discuție despre calitățile dulceții de căpșuni.
