Încercaţi să vă imaginaţi cât durează “ziua de muncă” a unei mame care creşte un copil cu dizabilităţi? Exact 24 din 24. În plus, regimul emoţional este atât de istovitor încât aceste femei îmbătrânesc înainte de vreme. Ele nu au concediu şi nici zile de odihnă. Deşi muncesc din greu, ele sunt practic excluse din sistemul de protecţie socială. Nu au salarii şi nici nu pot spera la o pensie decentă. După ce copiii lor împlinesc 18 ani, statul le privează chiar şi de dreptul de a beneficia de poliţe de asigurare medicală.
Ecaterina Golovatâi, asistent social în cadrul Proiectului Comunitate Incluzivă, derulat de Organizaţia Internaţională Keystone, şi-a asumat o sarcina de Don Quijote – să lupte pentru asigurarea drepturilor familiilor cu copii cu dizabilităţi şi reintegrarea acestora în societate. Şi asta pentru că ea însăşi are un fecior cu dizabilitate locomotorie şi cunoaşte din experienţă proprie problemele cu care se confruntă mamele care au copii cu nevoi speciale.
Ecaterina Golovatâi: “O mamă care are un copil cu dizabilităţi îşi pierde statutul social, deoarece trebuie sa stea acasa, sa aiba grijia de copil. De obicei o mama cu copil cu dizabilităţi este parasita de sot si trebuie de una singura sa lupte pentru a-i crea copilului ei conditii decente. Dupa implinirea a 18 ani a copilului, mama nu poate sa aibă o pensie , pentru că nu are stagiu de muncă, ea impreună cu copilul practic sunt izolaţi de societate.”
Când copiii ajung la majorat, statul nu le mai oferă parinţilor asistenţă medicală gratuită. Dacă se îmbolnăvesc şi ajung la spital, familiile sunt impuse să achite spitalizarea. Un alt paradox al legislaţiei este că, de multe ori, mamele se văd nevoite să renunţe la propriul grad de invaliditate, şi, respectiv, la indemnizaţie, pentru că tutela asupra unui copil invalid nu se acordă altor invalizi. Iar dacă copilul nu se află sub tutela cuiva, nu primeşte indemnizaţie.
Ecaterina şi-a asumat o mulţime de sacrificii pentru ca feciorul să se poată integra în societate. Deşi tot ea spune că îşi face datoria de părinte şi atât. Pedagog de profesie, nu şi-a putut înscrie copilul la şcoala din satul Filipeni din raionul Leova, la care era angajată. În consecinţă s-a văzut silită să plece cu familia la Chişinău, deşi nici la oraş nu a fost uşor. Până la urmă l-a înscris pe băiat la o şcoală de cultură generală, pe care anul acesta Anatol, a absolvit-o la vîrsta de 21 de ani, şi este hotărît să meargă la secţia fără frecvenţă a unui colegiu financiar.
Ecaterina Golovatâi: “Nu vreau ca după noi, copilul nostru să devină cerşetor, cineva să profite de dizabilitatea lui, că nu va putea să se apere. I-am dat pe cât am putut o educaţie ca să-şi apere un punct de vedere. Am mers cu copilul zi de zi la şcoală, am încercat să ajut şi alţi copii, fiind pedagog de profesie, am încercat să fac şi altceva” .
Aliona MozjilinAliona Mozjilin, din orăşelul Sângera, suburbie a Chişinăului, are în grija ei trei persoane din familie: doi copii gemeni de 11 ani, cu dizabilităţi de la naştere, şi soţul devenit invalid după ce a fost bolnav de tuberculoză. Bugetul familiei care se adună din indemnizaţiile copiilor şi a soţului este puţin peste 1000 de lei. Din aceasta sumă, minimum 400 de lei sînt cheltuite lunar pentru curentul electric, iar o altă parte – pentru scutece de unică folosinţă şi alte necesităţi.
Aliona, care este muzicolog de profesie, s-a împâcat de mult cu soarta. Se bucură pentru reuşitele copiilor ei şi nici nu poate să-şi închipuie că ar fi putut să-i dea la instituţii specializate, aşa cum îi cereau asistenţii sociali. Speră totuşi că într-un tâziu statul va analiza la modul practic nevoile familiilor care au copii cu dizabilităţi şi va crea condiţii pentru integrarea lor în societate.
Aliona Mozjilin: “În 11 ani ne-au promis ajutor toţi care au venit la noi, dar în realitate ne ajută doar Centrul pentru copii cu dizabilităţi “Hipocrat” şi organizaţia “Speranţa”. Foarte mult ne ajută”.
Acum o săptâmână, Parlamentul Republicii Moldova a ratificat Convenţia ONU privind drepturile persoanelor cu dizabilităţi. Conventia reprezintă primul tratat internaţional prin care sînt recunoscute toate drepturile şi libertăţile persoanelor cu nevoi speciale ca cetăţeni egali în cadrul societăţii. Acest cadru normativ stabileşte standarde noi privind accesul persoanelor cu dizabilităţi la informaţie, educaţie, spaţiu public, muncă.
Liliana Palihovici, preşedintele comisiei parlamentare pentru protecţia socială, spune că odată cu Convenţia a fost adoptată şi strategia naţională, care va permite implementarea acesteia.
Liliana Palihovici: “Avem foarte multe lacune în legislaţie, avem foarte multe probleme, pe care Moldova, din momentul ratificării Convenţiei, este obligată să înceapă procesul reformelor şi să schimbe lucrurile în ţară. Costul total al planului de acţiuni este de 57 mln de lei, din care astăzi avem 17 mln acoperite din bugetul de stat, 6 mln din donaţii , iar restul le căutăm în negocieri cu alţi partenri internaţionali”.
Ratificarea Convenţiei ONU privind persoanele cu dizabilităţi aduce un dram de speranţă familiilor care luptă de ani de zile să obţină pentru copii lor invalizi dreptul la o viaţă normală. Autorităţile promit să elaboreze, până la finele anului 2010, un nou tip de serviciu - asistenţa personală, aceasta înseamnă că părinţii vor fi angajaţi pe post de îngrijitori pentru copiii lor şi vor avea salariu plătit de la stat.
Ecaterina Golovatâi, asistent social în cadrul Proiectului Comunitate Incluzivă, derulat de Organizaţia Internaţională Keystone, şi-a asumat o sarcina de Don Quijote – să lupte pentru asigurarea drepturilor familiilor cu copii cu dizabilităţi şi reintegrarea acestora în societate. Şi asta pentru că ea însăşi are un fecior cu dizabilitate locomotorie şi cunoaşte din experienţă proprie problemele cu care se confruntă mamele care au copii cu nevoi speciale.
Ecaterina Golovatâi: “O mamă care are un copil cu dizabilităţi îşi pierde statutul social, deoarece trebuie sa stea acasa, sa aiba grijia de copil. De obicei o mama cu copil cu dizabilităţi este parasita de sot si trebuie de una singura sa lupte pentru a-i crea copilului ei conditii decente. Dupa implinirea a 18 ani a copilului, mama nu poate sa aibă o pensie , pentru că nu are stagiu de muncă, ea impreună cu copilul practic sunt izolaţi de societate.”
Când copiii ajung la majorat, statul nu le mai oferă parinţilor asistenţă medicală gratuită. Dacă se îmbolnăvesc şi ajung la spital, familiile sunt impuse să achite spitalizarea. Un alt paradox al legislaţiei este că, de multe ori, mamele se văd nevoite să renunţe la propriul grad de invaliditate, şi, respectiv, la indemnizaţie, pentru că tutela asupra unui copil invalid nu se acordă altor invalizi. Iar dacă copilul nu se află sub tutela cuiva, nu primeşte indemnizaţie.
Ecaterina şi-a asumat o mulţime de sacrificii pentru ca feciorul să se poată integra în societate. Deşi tot ea spune că îşi face datoria de părinte şi atât. Pedagog de profesie, nu şi-a putut înscrie copilul la şcoala din satul Filipeni din raionul Leova, la care era angajată. În consecinţă s-a văzut silită să plece cu familia la Chişinău, deşi nici la oraş nu a fost uşor. Până la urmă l-a înscris pe băiat la o şcoală de cultură generală, pe care anul acesta Anatol, a absolvit-o la vîrsta de 21 de ani, şi este hotărît să meargă la secţia fără frecvenţă a unui colegiu financiar.
Ecaterina Golovatâi: “Nu vreau ca după noi, copilul nostru să devină cerşetor, cineva să profite de dizabilitatea lui, că nu va putea să se apere. I-am dat pe cât am putut o educaţie ca să-şi apere un punct de vedere. Am mers cu copilul zi de zi la şcoală, am încercat să ajut şi alţi copii, fiind pedagog de profesie, am încercat să fac şi altceva” .
Aliona, care este muzicolog de profesie, s-a împâcat de mult cu soarta. Se bucură pentru reuşitele copiilor ei şi nici nu poate să-şi închipuie că ar fi putut să-i dea la instituţii specializate, aşa cum îi cereau asistenţii sociali. Speră totuşi că într-un tâziu statul va analiza la modul practic nevoile familiilor care au copii cu dizabilităţi şi va crea condiţii pentru integrarea lor în societate.
Aliona Mozjilin: “În 11 ani ne-au promis ajutor toţi care au venit la noi, dar în realitate ne ajută doar Centrul pentru copii cu dizabilităţi “Hipocrat” şi organizaţia “Speranţa”. Foarte mult ne ajută”.
Acum o săptâmână, Parlamentul Republicii Moldova a ratificat Convenţia ONU privind drepturile persoanelor cu dizabilităţi. Conventia reprezintă primul tratat internaţional prin care sînt recunoscute toate drepturile şi libertăţile persoanelor cu nevoi speciale ca cetăţeni egali în cadrul societăţii. Acest cadru normativ stabileşte standarde noi privind accesul persoanelor cu dizabilităţi la informaţie, educaţie, spaţiu public, muncă.
Liliana Palihovici, preşedintele comisiei parlamentare pentru protecţia socială, spune că odată cu Convenţia a fost adoptată şi strategia naţională, care va permite implementarea acesteia.
Liliana Palihovici: “Avem foarte multe lacune în legislaţie, avem foarte multe probleme, pe care Moldova, din momentul ratificării Convenţiei, este obligată să înceapă procesul reformelor şi să schimbe lucrurile în ţară. Costul total al planului de acţiuni este de 57 mln de lei, din care astăzi avem 17 mln acoperite din bugetul de stat, 6 mln din donaţii , iar restul le căutăm în negocieri cu alţi partenri internaţionali”.
Ratificarea Convenţiei ONU privind persoanele cu dizabilităţi aduce un dram de speranţă familiilor care luptă de ani de zile să obţină pentru copii lor invalizi dreptul la o viaţă normală. Autorităţile promit să elaboreze, până la finele anului 2010, un nou tip de serviciu - asistenţa personală, aceasta înseamnă că părinţii vor fi angajaţi pe post de îngrijitori pentru copiii lor şi vor avea salariu plătit de la stat.
